Timpul care ne scapă este precum cursul apei. La fel cum apa dintr-un fluviu se reînnoieşte în permanenţă, tot aşa timpul vieţii umane este o succesiune lungă a celor mai diferite situaţii şi, de fapt, nu există două momente identice. Apa dintr-un fluviu îşi urmează destinul: pentru a-şi depăşi limitările impuse de propria-i albie curge şi se revărsă în infinitul mării. Aşadar, viaţa unui fluviu are un scop, dar din ce constă sensul vieţii umane? În ce direcţie curge timpul vieţii noastre?
Timpul se scurge şi avem impresia că niciodată nu dispunem de suficient timp, ca şi când am fi angrenaţi într-o permanentă cursa contra cronometru. Deşi este foarte adevărat că timpul aduce cu sine uzură, oboseală, amintiri dureroase, boli, bătrâneţe şi moarte, totuşi este la fel de adevărat şi faptul că victoria, împlinirea şi fericirea sunt copiii aceluiaşi părinte: Timp. Aşadar, cum ar fi posibil să-l îmblânzim pe acest părinte sever, ba chiar, din perspectiva unora, duşman aparent, care ne ia întotdeauna tot ceea ce anterior ne-a dat şi în ce fel ne-ar putea deveni, mai degrabă, un aliat?
Pe scurt, cum este posibil să nu ne irosim timpul vieţii, ci mai degrabă să-l folosim pentru a escalada culmile propriei împliniri umane?