Nu încape îndoială, omul este, în esența sa, un „homo sapiens”, o ființă rațională, un „eu sunt” intelectual… Mai presus de toate argumentele filosofice ori antropologice - o dovedește cu prisosință întreaga istorie a culturii și a civilizației - vedem peste tot și în fiecare epocă aceeași priveliște: omul gânditor care se modelează pe sine și pe lumea din jurul său. Variază mentalitățile – adică tipuri de răspunsuri oferite la întrebări fundamentale – dar omul intelectual rămâne mereu o constantă. Așadar, noi oamenii suntem ființe intelectuale și ne împlinim utilizându-ne mintea: de pildă, personalitatea individuală este rezultatul unui proces de auto-formare bazat pe aplicarea și asumarea conștientă a noțiunii de unu, iar în temeiul tuturor profesiilor se află cunoștințele corespunzătoare fiecăreia în parte. Toate acestea sunt bine cunoscute și se consideră, îndeobște, că până la urmă am reușit să ajungem într-o epocă a lumii pe deplin raționalizată și eliberată de tentațiile unei gândiri false. Și totuși… realitățile vieții s-ar putea să nu corespundă întru totul necesităților și așteptărilor, iar modul în care ne folosim însușirea intelectuală poate că nu este chiar atât de just pe cât se pare… Oare este posibil să fi căzut într-un nou exces istoric, conferind rațiunii un rol nemăsurat și o încredere nepotrivită?