Azi am văzut-o pe Caliope... Anticii o chemau Muza poeziei epice - și aveau un bun motiv pentru asta. Deoarece până și numele ei păstrează ritmul ascuns al armăsarilor vioi, purtând în spate cavaleri admirabili.

Nimic mai bun decât să lăsăm să apară, din când în când, aceste misterioase și îndepărtate imagini ale trecutului. Aceste viziuni constituie oglinzile care ne permit să comparăm reflexele lumilor trecute cu luminile celei actuale. Deși de mii de ori am încercat să-mi repet că nu e neapărat adevărat că "timpurile trecute au fost mai bune", nu reușesc să găsesc o justificare bună pentru asta.

Am ieșit pe străzi. Am vorbit cu lumea. Am deschis paginile multor cărți și nu am găsit-o pe Caliope nicăieri în ziua de azi. M-am gândit că este posibil să existe o altă Caliope, nevăzută ochilor mei, în haine moderne. Dar tot n-am găsit acest vechi ritm al armăsarilor și al cavalerilor printre formele actuale.

Atunci am ridicat ochii și, printre norii colorați ai imaginației, am văzut-o pe Caliope. Chipul ei senin și hotărât poartă expresia puterii războinice, îndrăzneala siguranței interioare, transparența unui suflet luminat de curaj. Vocea ei... emite sunetul trompetelor de bronz, cântând pasul eroilor. Ochii ei sunt sori care radiază în scânteile strălucitoare ale tuturor spadelor, ale tuturor scuturilor și ale tuturor coifurilor celor care și-au dat viața pentru un Ideal.

Tunica ei flutură în vânt, mișcată de trombele stârnite de cavalcada paladinilor justiției, a celor care merg prin lume încercând să impună lumina în fața întunericului.
Formele ei au devenit variate. Am văzut în ea pe înseși Valkiriile ce îi salvau pe luptători de pe câmpurile de luptă. Am văzut-o sub forma unui luntraș, scoțând sunete suave și magice în ritmul vâslelor, în timp ce transporta sufletele victorioase peste Styx. Am văzut-o ca Înger puternic, chemând cu sunetele sale poetice toate ființele adormite în marasmul materiei.

Ah, vechii cavaleri... Poate este adevărat că au avut și ei defectele lor; dar sunt atât de departe în timp... Poate este adevărat că simțeau și gândeau aproape ca oamenii de astăzi; dar exista ceva diferit în ei: o scânteie de frumusețe, o picătură de armonie, o doză de noblețe, foarte mult curaj și îndrăzneală, puțină ambiție și autoritate și o infinită capacitate de sacrificiu. De aceea vechii cavaleri au avut o Muză care cânta pentru ei din Cer, în timp ce astăzi doar pietrele drumului scrâșnesc sub pasul unui om trist și abulic, consumator și consumat, lipsit de imaginație, de poezie, de îndrăzneală și curaj.

Azi am văzut-o pe Caliope, dar, mai mult decât atât, am putut să o ascult. Am putut auzi cum ritmul vibrant al poemului ei prinde viață. Am putut să îi simt energia puternică trecând prin mine, invitându-mă să ies din trista închisoare a timpului, pentru a înfrunta cavalerește pericolele vieții.

Nu a mai fost tristă pentru mine lipsa poeziei; nu m-a mai durut rima neghioabă a celor mai urâte cuvinte. Nu mi s-a mai părut obositoare trecerea cotidiană a existenței. Caliope era acolo, cântând cu vocile victoriei, vocile sublime ale impulsului spiritual.

Cât de greșit văzusem la început! Am crezut că imaginația mea era cea care desenase trăsăturile fine ale Muzei; dar, fără îndoială, Ea era acolo, mai strălucitoare decât sărmana mea imagine, mai puternică decât cuvintele mele, mai augustă decât toți oamenii la un loc, rimând cu vocea ei de trompetă triumful divin al celor care, prin onoare, au știut să călărească pe aripile destinului inexorabil.

Ascultați-o: continuă să-i cheme pe oameni... Rima ei este infinită ca timpul... Cântă virtuții și frumuseții... Cine vrea să mă însoțească în regatul ei?