Împreună cu zeița Artemis, sora sa, ei reprezintă, așa cum spune istoricul Otto Walter, „zeii sublimi ai grecilor”, pe care poezia, muzica și artele plastice îi prezintă ca simboluri ale sfințeniei, ale purității la două niveluri distincte și complementare.

În literatura antică, una dintre sursele principale care îl menționează este Iliada, opera marelui poet Homer despre războiul din Troia, unde aparițiile sale sunt grandioase și dau expresie unor atitudini ce se ridică peste tot ce este omenesc. Epopeea îi prezintă pe zei ca aliați ai uneia dintre tabere și ca participanți la război, însă Homer îl situează pe Apolon deasupra acestei drame umane; zeul luminii apare în momente culminante ale luptei, iar prezența sa reflectă slăbiciunea și ignoranța oamenilor în fața zeilor, chiar și a celor mai înțelepți dintre ei și a eroilor. Înaintea sa se prăbușește Ahile, marele erou, atunci când încalcă cele mai sfinte legi ale grecilor și pângăreste trupul neînsuflețit al inamicului său, Hector. Acesta pedepsește fără milă orice formă de hybris arătată de muritori (hubris/ hybris = aroganță, a nu-ți conștientiza locul cuvenit în univers și vanitatea de a se crede egal zeilor).

Apolon nu sprijină nici un muritor, oricât de merituos pentru că, așa cum este prezentat, el nu este un zeu al clipei active, al deciziilor, al inteligenței modelatoare, ci al depărtării și al ordinii naturale – atât cosmice, cât și umane. Homer se referă la el cu apelativul Phoebus, Cel Pur, nume cu care îl regăsim și la Pindar și la Eschil.

Apolon în varianta homerică este simbolul forței spirituale care înnobilează fiecare gest și comportament uman. El este reprezentat în toate operele literare ca ideal al omului care își transcende condiția pentru a se avânta în infinit, pentru a lua contact cu ceea ce este divin și măreț. Prin Homer, Apolon arată calea spre ceea ce este sublim oamenilor care îi pășesc pragul templului din Delfi: Cunoaște-te pe tine însuți!

În artele plastice, este reprezentat de cele mai multe ori stând în picioare sau pășind. Statuia romană Apolo de la Belvedere sau Apolo Pithianul, realizată după model grecesc și restaurată în perioada renascentistă de unul dintre elevii lui Michelangelo, îl surprinde imediat după momentul uciderii cu arcul a șarpelui Pithon care reprezintă forțe htonice rudimentare ale lumii materiale, fiind fiul Gaiei – Pământul. Surâsul vag al lui Apolon exprimă în această reprezentare înțelegerea superioară a minții divine care ordonează lumea.

În toate ipostazele, atât în redări sculpturale sau în basorelief, cât și în pictură, este reprezentat într-o atitudine de seninătate severă, el având menirea de a impune ordinea, înțelegerea și măsura care să asigure armonia vieții umane cu Viața Cosmică și cu Legile Universale.

Este înfățișat cu atributele sale principale – arcul cu săgeți și lira; în ipostaza de Mare Arcaș restabilește ordinea înțeleasă ca justețe, iar săgețile sale sunt „blânde”, cum spune Homer, tocmai pentru că reînscrie prin moarte în legea naturii pe cel care a încălcat-o. Lira de asemenea este un instrument al depărtării. Apolon nu se amestecă printre oameni, nu intervine în alegerile lor, nu ii povățuiește. Muzica sa insufla armonie întregii creații, dirijată de gândirea sublimă a lui Zeus. Perfecțiunea acestei muzici are menirea de a îmblânzi tot ce este sălbatic. În unele reprezentări se arată chiar și fiarele pădurii vrăjite la auzul ei, iar firea oamenilor se înnobilează și se educă în spiritul unei înțelegeri superioare a ritmului și a măsurii firești ale Vieții.

El inspiră pe cei care pot asculta și corectează greșelile celor neștiutori. Lira și arcul sunt, așadar, instrumentele apolinice de a ajunge la Lumina Cunoașterii.