Azi am văzut-o pe Thalia, Muza Comediei... Figura ei avea un surâs abia schițat și am crezut, pentru un moment, că râdea de mine, de noi toți, de viața noastră și de preocupările noastre, atât de ciudate pentru spiritul fin al Muzei.

Fiind foarte sensibilizată de complicațiile circumstanțelor zilnice, am încercat să resping viziunea. Am vrut să șterg această imagine surâzătoare și grațioasă, căci m-am gândit că acestea nu sunt momente de bucurie și comedie, ci de plâns și dramă. Dar puțin a durat respingerea mea, căci Muza avea - printre alte calități – și posibilitatea de a insufla puțină înțelegere.

Atunci am văzut-o și am înțeles că, dacă de-dramatizăm circumstanțele propriei noastre existențe, instaurăm un mediu de comedie, în care tot ce se întâmplă poate fi observat „din afară”, ajungând să provocăm în noi înșine un surâs ironic și compasiune față de tot ceea ce ne acaparează.

Mi-am amintit vremurile copilăriei, când credeam că, de când mă scol și până mă culc, trebuia să joc un rol bun, având grijă de gesturi și cuvinte, căci toți se considerau mai mari în scenariul în care jucau. Presupuneam că toată această reprezentare urma să se termine într-o bună zi, când, în sfârșit, va coborî cortina și, odată cu perdelele grele, voi putea și eu să închid ochii și să dorm „de-adevăratelea”, în afara scenariului. Atunci, când eram mică, fără să vreau sau să-mi dau seama eram foarte apropiată de Thalia, mai mult decât acum, când a trebuit să o văd pentru a putea înțelege ceva din misterul ei.

Da: viața este o mare comedie. Și nici măcar nu putem fi siguri că rolurile noastre sunt libere sau pot fi schimbate. O privire fără pasiune asupra Istoriei ne permite să vedem o bună doză de inexorabilitate în majoritatea faptelor importante, ca și cum fire invizibile ar mișca acest întreg, purtându-l treptat sau cu forța către culminarea reprezentării. În vremea Muzei mele, aceste fire invizibile se numeau „Destin”, iar oamenii înțelepți se preocupau mult să-i cunoască mișcările...

Da: viața este o comedie. Toți purtăm, asemeni Thaliei, o mască grotescă, una care nici nu râde, nici nu plânge - deși, în funcție de cum o privim, schițează unul sau celălalt dintre gesturi. Toți ne ascundem în spatele acestei măști care, în loc să exprime stările noastre sufletești, le ascunde cu grijă, căci nimeni (nici măcar noi înșine) nu trebuie să știe ce ni se întâmplă, cu adevărat, în interior. Toți jucăm într-o mare comedie, sperând să înlocuim cu scenarii și posturi studiate, maturitatea și siguranța interioară pe care nu am știut să o căpătăm.

Însă această comedie a vechii Muze nu este un mijloc de a râde și a uita; nu este o formulă de iresponsabilitate; nici măcar nu este o distracție. Comedia este o Școală a Vieții, iar noi toți, cei care jucăm roluri în ea, trebuie să extragem învățături pozitive care să ne scoată, treptat, din scenariul și măștile materiale către realitatea profundă și ascunsă a sufletului care joacă în teatrele existenței.

Trebuie „să ne vedem din afară”, ca proprii noștri spectatori; și să ajungem să râdem în fața greșelilor noastre, să ajungem să ne fie milă de multiplele noastre echivocuri, să ajungem să schițăm o grimasă de nemulțumire și de ironie atunci când ne recunoaștem în timp ce jucăm. Atunci vom înțelege valoarea comediei și a râsului. Atunci vom ști că, înăuntrul și în afara scenariului, important este să fim buni actori și buni spectatori, bune ființe umane, cu conștiința realităților noastre și dispuși să le îmbunătățim, punând în joc maximul puterilor cu care suntem înzestrați.

Thalia surâde și ne învață... Ea poartă masca în mână... Și-a putut descoperi adevăratul chip și armonia trăsăturilor ei... Muza a ieșit din jocul reprezentărilor și ne invită să o urmăm pe drumul abrupt al depășirii individuale: cu un zâmbet trist și o lacrimă de bucurie.