Azi am văzut-o pe Melpomene, muza tragediei, inspiratoarea artiștilor de-a lungul istoriei, cea iubită și temută, imaginea acuzatoare a Vieții.

Am văzut-o cum ne-a fost mereu pictată, cu tunica ei lungă căzându-i pe picioare, cu figura ei severă și impasibilă, cu sceptrul ei, cu pumnalul și cu masca tragică în mână. Sceptrul făcea din ea regina absolută a existenței, stăpâna destinelor, cea care, mai mult sau mai puțin, colorează toate întâmplările vieții. Masca, teribilă în rictusul ei, amintea nenumăratele dăți când noi, oamenii, ne-am contractat chipurile, stăpâniți de durere; exista în masca aceea o stranie conjugare a tuturor privirilor, a tuturor ochilor, a expresiilor tuturor oamenilor... Și conjugarea vorbea, ca întotdeauna, despre durere... Iar pumnalul... era cel puțin promisiunea de a putea termina cu umbrele, cu minciunile și cu suferința obligatorie; în mâinile Melpomenei pumnalul era mai dulce și mai promițător decât masca și sceptrul tragicei atotputernice.

Dar viziunile acestei lumi sunt instabile și se aburesc ca oglinzile de proastă calitate... Propria noastră viață, esența Melpomenei însăși, ne face să pierdem claritatea în imagini. Și astfel prima mea viziune a Muzei s-a transformat, până s-a concentrat deplin pe impresionanta mască pe care o ținea în mână.

Anticii ar fi vorbit de magie: eu vorbesc doar de ceea ce am văzut. Cert este că masca a căpătat mișcare în fața ochilor mei și a încetat să mai fie un acoperământ gol care unea oamenii. A fost, dintr-o dată, o figură în plus între alte figuri, animată de viață, circulând printre multe alte chipuri care umblă pe străzile numeroase ale unui oraș plin.

Dar aceasta era masca unui chip întrebător; ochii ei nu încetau niciodată să pară goi și profunzi și, din acea profunzime, întrebau fără să vorbească: de ce? Și toți oamenii plecau privirea, iar trecătorii se grăbeau către alte locuri, numai să nu dea peste ochii muți ai întrebării tăcute... Căci fiecare om se simțea incapabil să răspundă întrebării. Gura ei - cea a măștii - arăta un zâmbet tragic, căci nici nu putea fi altfel; iar acest zâmbet era o zeflemea pentru fiecare ființă, o zeflemea la adresa propriei persoane, a incapacității ei, a viselor neîmplinite, a temerilor și îndoielilor... Și toți se întorceau pentru a evita zâmbetul, fără a putea să-l evite, deoarece, de atunci, toți au început să zâmbească la fel în adâncul sufletului...

Am așteptat - cum aștept mereu - ca viziunea Melpomenei să se îndepărteze, printre peplurile și sunetele ciudate ale trecutului. Și așteptarea nu a fost în van. Melpomene a dispărut între cețurile lumii ei celeste, dar m-a lăsat cu o imagine care nu se va mai șterge niciodată... Mi-a lăsat masca ei vie, Tragedia Vieții.

Azi am văzut-o pe Muza Tragediei și, de acum înainte, nu voi mai putea înceta să văd constanta tragedie a existenței. Am văzut-o pe Melpomene și am înțeles că imaginea ei nu este altceva decât concretizarea nenumăratelor vicisitudini pe care ne este dat să le trăim. Azi știu că masca ei nu este o podoabă, nu este un simplu atribut. Masca este o oglindă în care se reflectă figurile contorsionate ale tragediei și este acuzatoare deoarece ne arată exact ceea ce suntem... Iar astăzi știu că există o singură cale pentru ca umanitatea să-i poată schimba expresia: să scoatem la iveală misterul vieții și tragedia ei, înlocuind îndoiala cu certitudinea credinței și durerea ignoranței cu surâsul înțelepciunii.