Cel mai important reprezentant al ilustrei familii de muzicieni francezi, activă în viaţa muzicală a Parisului vreme de două veacuri şi jumătate. Francois Couperin "le grand" (numit astfel pentru a fi deosebit de un alt muzician omonim al familiei, unchi al său) a fost compozitor, clavecinist şi organist, considerat autorul unora dintre cele mai valoroase lucrări ale şcolii franceze clasice. A fost organist la Biserica Saint-Gervais încă din copilărie. La 21 de ani s-a căsătorit cu Marie-Anne Ansault şi din căsnicia lor s-au născut patru copii. În 1690 a primit primul său "privilegiu regal" de a tipări piese muzicale. Sub această licenţă, a publicat Pieces d'orgue, două mise care, în ciuda vârstei lui tinere, dovedesc o stăpânire desăvârşită a tehnicii componistice şi se numără printre cele mai valoroase lucrări pentru orgă ale Franţei. Din 1693 a devenit unul dintre organiştii regelui Ludovic al XIV-lea, având obligaţia de a cânta la curte în fiecare prim trimestru al anului. Fiind un mare admirator al barocului italian şi în special al lui Corelli, Couperin compune sub această influenţă diverse sonate de tinereţe, iar mai târziu (1724) chiar o lucrare numită Apothéose de Corelli. Însă nu a fost niciodată un simplu imitator: a avut mereu ambiţia de a îmbina calităţile stilurilor italian şi francez. După moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715, Couperin şi-a restrâns acrtivitatea de la Curte, iar din pricina problemelor de sănătate mai târziu, în 1723, a renunţat şi la postul de organist la Saint-Gervais. În 1730, scrie în prefaţa celei de-a patra sale cărţi pentru clavecin că sănătatea îl părăseşte pe zi ce trece. A murit trei ani mai târziu, însă nu înainte de a transmite cu grijă responsabilităţile sale de instrumentist succesorilor. Din portretele care i s-au făcut şi din stilul în care şi-a redactat prefeţele lucrărilor muzicale, biografii lui Couperin conchid că a fost un fin şi inteligent observator al timpului său, martor distant, ironic şi uneori melancolic al spectacolului fastuos al curţii regale. A fost lipsit de prejudecăţi, grijuliu în muncă, direct în exprimare şi încrezător în sine. A fost foarte preţuit încă din timpul vieţii, diverşi confraţi dedicându-i lucrările lor drept omagiu. Muzica lui pentru clavecin a fost cunoscută şi interpretată şi în Italia, Anglia şi Germania, Bach numărându-se şi el printre admiratorii săi. Debussy şi Ravel l-au elogiat şi ei, iar Brahms a pregătit prima ediţie completă a lucrărilor sale pentru clavecin. În stilul componistic al lui Francois Couperin "le grand" se face simţită influenţa pregătirii de organist, admiraţia sa pentru stilul italian, însă fără să se piardă caracteristicile şi canoanele stilului francez: melodia naturală şi fluentă, armoniile deosebit de expresive, însă nu exagerat de cromatice, o anume simplitate structurală ce evita virtuozitatea. Impresia puternică de naturaleţe este un numitor comun în comentariile criticilor artei sale. Stilul său a fost comparat cu cel al impresionismului în pictură, însuşi compozitorul mărturisind că exerciţiile sale clavecinistice pornesc de la trăirile inspirate de un obiect sau o persoană care-l impresionase. Piesele instrumentale camerale ale lui Couperin se împart în două categorii: triourile (à 3) şi solourile (à 2). Prima categorie include trio sonatele timpurii (inclusiv La Sultane), cele două sonate Apothéose şi Les nations; în a doua categorie intră Concerts royaux, Les goets-réünis şi Pieces de viole. În ceea ce priveşte lucrările sale de muzică sacră vocală, extrem de preţioase sunt considerate Lecons de tenébres. Lucrările de muzică vocală seculară au fost publicate sub titlul Recueils d'airs sérieux et à boire. Din piesele păstrate doar în manuscris se poate vedea o altă latură a personalităţii sale, şi anume umorul, căci printre aceste piese se numără şi un lamento având drept subiect prăbuşirea bursei din Paris... Realizarea sa componistică cea mai de seamă este muzica pentru clavecin, reunită în cele patru Cărţi şi conţinând aproximativ 220 de piese, alături de lucrarea teoretică L'art de toucher le clavecin. Couperin şi-a afirmat cu claritate crezul artistic de a crea portrete ale obiectelor reflecţiei sale, iar titlurile diverselor piese sunt la fel de expresive precum muzica: Umbrele rătăcitoare, Privighetoarea îndrăgostită, Misterioasa, Distrata, Linguşitoarea, Nebuniile franţuzeşti etc. Însă nu în portretul impresionist stă adevărata sa inovaţie, ci în forţa şi intensitatea acestor caracterizări muzicale. Couperin a iubit clavecinul şi a reuşit să capteze în lucrările dedicate acestui instrument atmosfera societăţii franceze contemporane lui. Cu umor, ironie, satiră, farmec, compasiune sau dispreţ, după caz, compozitorul şi-a surprins epoca precum nimeni altul, clavecinul oferindu-i un mediu ideal pentru realizarea portretelor sale deosebit de vii.