Se spune că, în zilele cele mai grele ale unui mare război, un soldat s-a întâlnit cu o pasăre mai... neobișnuită.

– Ești trist astă-seară, i-a spus pasărea vorbitoare după ce se așeză pe brațul lui drept. De ce ești trist? Războiul se va sfârși curând. Ai încă puțină răbdare. Nu te lăsa. Eu te voi ajuta cu cântecul meu.

– Nu, nu – răspunse soldatul, n-ai de unde să știi. Ești o biată pasăre. Du-te de aici. N-am nevoie de cântece, am nevoie de arme. Peste tot e numai disperare și moarte.

Pasărea plecă și veni a doua zi.

– Și totuși pari trist, zise pasărea cea albă, pari trist. Lasă-mă să-ți cânt, ca să nu mai suferi atât. Mai rezistă puțin și nu dispera.

– Nu, nu sunt trist, răspunse soldatul, și nu vreau să-mi cânți. Sunt părăsit de lume și vom pieri cu toții în întuneric. Și tu vei pieri o dată cu noi.

Pasărea plecă și se întoarse și a treia zi.

– Ești trist din nou astă-seară, văd eu, ai ceva pe suflet – mai zise pasărea albă. Ascultă puțin cântecul meu.

–Nu, nu sunt trist – și lasă-mă-n pace! se răsti la ea soldatul. Nu mai veni niciodată, nu avem nevoie de păsări albe, ci de tunuri și bombe, de apă, medicamente și hrană.

Pasărea se desprinse de pe brațul lui și zbură fâlfâind din aripile ei mari și albe.

A patra zi nu mai veni pasărea. Nici a cincea, nici a șasea.

– Unde-o fi plecat pasărea aia cuvântătoare? se trezi deodată soldatul, vorbind singur. Nimeni nu-i răspunse. Simți doar în inimă un dor extraordinar și o dragoste pentru toate lucrurile. Și atunci auzi strigăte de bucurie. La radio, o voce străină anunța finalul războiului.