Catedrale gotice - Premise istorice și filosofice

Goticul se naște în Franța, într-o perioadă de relativă pace, aspect care a favorizat avântul demografic, dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și a comerțului. Orașele, mai ales în sec. XII-XIII, nu vor înceta să crească și să se însuflețească.

Instituția Bisericii a jucat un important rol spiritual, dar și lumesc: episcopii susțin Cetățile, le folosesc piețele și târgurile, iar catedrala - Biserica episcopului - devine biserica cetății. Cruciadele sunt simbolul credinței înnoite ce caracterizează această perioadă.

Tradiția plasează „secolul catedralelor” între 1130 și 1280, însă prima construcție de factură gotică nu este o catedrală, ci o mănăstire - Saint-Denis din Franța, sub auspiciile abatelui Suger, consilier al regelui Ludovic VII - ce devine centrul de referință pentru arta sacră a secolului XII.

Suger a adus o concepție nouă a Sanctuarului: în loc de a delimita un spațiu închis cu grijă, sanctuarul trebuia să primească lumina, pe care Suger o considera legătura perfectă între om și Dumnezeu. Încăperea cea mai sacră nu mai trebuia să fie retrasă în sine, ci, din contră, larg deschisă către lumea „profană”. Odată cu această teorie importantă este marcat începutul unei noi arte, pe care Renașterea a numit-o „gotică”, cu alte cuvinte „barbară”.

Fulcanelli, un alchimist francez de la începutul secolului XX care a studiat catedralele gotice din perspectiva alchimiei, amintește similitudinea dintre termenii „gotic” și „goetic”, ca sprijin în favoarea argumentului că ar trebui să existe o legătură strânsă între „arta gotică” și „arta goetică” acest din urmă termen fiind sinonim cu cel de „artă magică”.

 

Catedrala din Saint Denis

La nivelul construcției, inovația introdusă de Suger la Saint-Denis s-a concretizat prin a aduce împreună elemente care până atunci fuseseră folosite doar separat la alte biserici. Ansamblul de arce-butante și contraforți, precum și bolta pe nervuri și vitraliile mai fuseseră folosite și înainte. Cu toate acestea, alăturarea lor a generat o schimbare radicală în perceperea clădirii: masivitatea și soliditatea romanicului sunt înlocuite de o energie nouă: construcția se înalță mult, căutând parcă să atingă cerul, este invadată de lumină, iar structurile capătă o deosebită delicatețe.

Această renaștere de secol XII poate fi asemănată în originalitate și energie cu cea produsă în Florența 250 de ani mai târziu, deoarece a lăsat o urmă foarte puternică asupra culturii occidentale. Cruciadele timpurii au adus din Orientul Mijlociu cunoștințele grecilor și ale arabilor în domeniile matematicii, construcțiilor, poeziei și filosofiei. O limbă comună, latina, punea în legătură întreaga comunitate scolastică. Episcopi, clerici și învățați din Franța, Anglia, Italia, Germania și Spania călătoreau frecvent, determinând răspândirea și transformarea cunoașterii.

Școlile asociate catedralelor se vor constitui în centre de învățământ dintre cele mai strălucite. Ghidarea studiilor în aceste școli rămâne cuprinsă în cadrul „artelor liberale” divizate în Trivium (Gramatică, Retorică și Dialectică) și Quadrivium (Aritmetică, Geometrie, Astronomie și Muzică).

Contemplarea - ca formă de meditație solitară asupra textului sacru - este din ce în ce mai puțin practicată, în schimb noile școli promovează duelurile verbale, la întrecerile oratorice participând atât studenți, cât și profesori.

Școlile de pe lângă catedrale au încercat să elaboreze o concepție despre lume și evoluția spirituală a omului extrasă din toată cunoașterea aflată la dispoziție, creștină și antică în egală măsură: noua concepție va fi redată în construcția catedralelor prin diverse forme ce se constituie într-o nouă estetică.

 

Școala din Chartres

Dintre toate școlile care au studiat și împărtășit cunoștințele epocii, una dintre cele mai originale și influente a fost cea care ținea de catedrala din Chartres. În opera ei se oglindește o combinație între entuziasmul față de inovație și respectul pentru tradiție specifice secolului XII. Printre autorii care au inspirat mișcarea goticului se numără și Platon, Plotin, Sf. Augustin.

Au încercat să îl cunoască pe Creator cunoscându-i creația. După afirmația istoricului austriac Friedrich Heer, în școlile din catedralele gotice s-a adoptat termenul de Intellectibilitas, cu referire la un principiu de bază: „Dumnezeu, Cosmosul, natura și omenirea pot fi examinate, măsurate, înțelese, se poate raționa despre ele și despre proporțiile, numerele, greutatea și armonia lor.”

Pentru constructorii catedralelor, arta profană nu există. Arta este sacră prin natura sa, căci funcția ei este să reproducă modele divine. Fiecare obiect ieșit din mâna omului trebuie să se integreze creației, ca o continuare firească a acesteia. Astfel, conceperea fiecărui element, calitatea umană interioară a lucrătorului și concretizarea acestora în materie sunt aspectele care îi conferă operei caracterul sacru.

 

Catedrala gotică, sinteză a trei Lumi

Întrucât imensitatea Universului nu-i poate permite omului - dintr-odată - o apropiere globală de conținuturile sale, fiecare civilizație a conturat la dimensiune umană un spațiu care să reproducă o imagine micșorată a Creației. Astfel, templul caută să ofere o imagine a lumii, încearcă să reproducă structura cea mai profundă și matematică a Universului.

Catedrala redă cele trei niveluri care compun Universul din perspectiva omului: Cerul, Pământul și Lumea subterană. După Tradiție, omul este și el un Univers, dar în miniatură, având de asemenea o alcătuire pe trei niveluri: Spiritul, Sufletul și Corpul. Considerând că Lumea, Templul și Omul au fost create pornindu-se de la același model, catedrala se poate transforma în mediatoare între procesele Lumii Mari și realitățile ființei umane.

Împărțirea ternară a templului este exprimată simultan în planul vertical și în cel orizontal al edificiului. La sol: corul, transeptul și nava; pe înălțime: bolțile, solul și cripta; pentru fațade: fleșele, rozetele, vitraliile și ușile, pe fiecare direcție reproducându-se același model structural.

Lumea de sub pământ este totodată sediu al puterilor htoniene și stelare care preexistă lumii noastre terestre. Aceste forțe invizibile sunt asociate cu simbolul Fecioarei negre, căreia îi sunt atribuite toate calitățile lumii subterane. Fecioarele negre sunt în general venerate în criptele bisericilor.

Cripta, mediu întunecat și umed, este legată de misterele învierii și ale transmutării. Ea reprezintă matricea vieții și amintește funcția grotelor sacre ale religiilor primitive, închinate cultului Zeiței-Mamă. Pentru om, cripta este o imagine a celei de-a doua gestații a omului, în chiar sânul Terrei. Ieșirea din criptă la lumina zilei este deci asimilabilă nașterii pentru viața spirituală.

Pământul și atmosfera au fost considerate mediul de realizare a „vieții terestre”. Reprezintă ambianța unde se pot obține hrana și energiile necesare însuflețirii și mișcării, este sediul Sufletului. Aici percepem lumea dualității, a alternanței și a contrariilor, iar în catedrală o vedem simbolizată prin dalele negre și albe care compun jocul de șah al podelelor.

Cerul reprezintă lumea principiilor care ne guvernează, este sediul luminii. La nivelul construcției e reprezentat de bolta catedralei, locul unde se concentrează toate forțele pentru a se difuza apoi în coloane, după imaginea Cerului care își răspândește principiile pe Pământ.

Coloanele, împreună cu vitraliile și rozetele, oferă multe forme simbolice, pline de culoare și frumusețe, ce ne dezvăluie cunoașterea despre lume și despre om cucerită de-a lungul timpului.

 

Spațiul sacru

Catedralele sunt amplasate în locuri folosite de cultele ancestrale sau este ales un spațiu care să aibă calitățile cerute pentru conlocuirea celor trei regiuni ale Universului. Delimitarea spațiului sacru ce va constitui planul la sol al catedralei este realizată de Maestrul de lucrări sau de arhitect. În Evul Mediu, arhitectul dirija toate corpurile de meserii: dulgheri, cioplitori în piatră, zidari și sticlari, între alții. Construcția unei catedrale gotice era o vastă întreprindere spirituală și colectivă, care mobiliza o întreagă comunitate.

Diferitele etape ce pregătesc spațiul respectă un model ritual. De la alegerea amplasamentului și până la consacrare se asociază fiecare stadiu celor șase zile ale Creației.

1.         Alegerea locului

2.         Determinarea axei verticale

3.         Orientarea spațiului sau pătratul Cerului

4.         Înscrierea în cercul primitiv a pătratului Pământului

5.         Construcția

6.         Consacrarea

După alegerea locului, urmărind ritualul, se realizează ridicarea coloanei ce face legătura între cele trei regiuni ale Universului și care va fixa centrul catedralei. Poziția zenitală a soarelui va marca, prin umbra coloanei, axa nord-sud, asigurând orientarea spațiului. Apoi se stabilește poziția în care vor fi ridicați pilonii mari, ai încrucișării transeptului. Odată terminat traseul de bază, coloana va fi distrusă, dar funcția ei de axă a lumii va fi asigurată de punctul înalt din centrul încrucișării, vârful catedralei. În virtutea orientării solare, fiecare punct cardinal indică o poziție extremă a ciclului sezonier și diurn al astrului. Toamna sau crepusculul este la vest; iarna sau miezul nopții este la nord; primăvara sau zorii sunt la est; vara sau amiaza sunt la sud. Fațadele reproduc prin simboluri indicațiile acestor orientări.

Întreaga simbolistică a portalului de nord este, în general, consacrată originilor stelare. Culoarea reprezentativă este albastrul închis, pe care îl regăsim ca tonalitate de bază a rozetei de nord. Culoarea simbolică a zonei de est e verdele. Această regiune a catedralei aparține altarului, care primește prima rază de soare, dimineața.

Culoarea asociată sudului este galbenul, iar numărul care guvernează aici este 4, imagine a ordinii, armoniei și stabilității lumii organizate. Este apogeul creației și se asociază regalității. Fațada de vest este corelată cu ideea sfârșitului timpurilor, cu punctul de contact între zi și noapte, între vizibil și invizibil, între profan și sacru. Culoarea sa este roșu, ca soarele la apus, iar numărul consacrat este 12.

Soarele parcurge nava de la est la vest, marcând curgerea timpului în catedrală. Intrarea în catedrală (prin fațada de vest) oferă înțelegerea unui alt parcurs, cel dinspre profan către sacru, către origini.

 

Vitralii și rozete

Vitraliul apare în arta gotică, înlocuind pereții pictați ai bisericilor romanice prin „pereți de lumină”. Asemeni prismei care descompune lumina albă în cele șapte nuanțe fundamentale ale sale, vitraliile transformă lumina solară, imagine a unității necreate, într-o multitudine de culori, sugerând multiplicitatea creației.

Rozetele ni se prezintă ca prototipuri ale modului cum se construiește ordinea în diferite aspecte ale vieții, structura lor fiind determinată de principii ale geometriei, numerelor și răspândirii luminii.

Rozeta se dezvoltă pornind de la un punct germinativ, centrul, model al vieții care se propagă. Fiecare fragment din rozetă este o reprezentare consacrată a unui număr - adică a unui principiu ordonator - care asigură creșterea și transmiterea germenului originar.

În catedrala Notre-Dame din Paris, rozetele sunt construite în strânsă legătură cu semnificațiile punctelor cardinale, simbolizând prin structura și tonalitatea lor etapele evoluției cosmice. Astfel, rozeta de nord oferă o imagine a originilor Lumii, a haosului primordial, cea de la sud reproduce etapa instaurării principiilor cosmice, a creșterii ordonate și ritmice, iar rozeta de vest rezumă punctul final al evoluției.    

Prin analogie, la nivelul omului, forma radială a rozetelor - de multe ori cruciformă sau spiralată - este relaționată cu imaginea unui model de viață ordonator, cu aspirația către un întreg coerent, resimțită de fiecare dată când apare un dezechilibru. Totodată, modelul radial al rozetelor sugerează existența a numeroase drumuri care pot să ne conducă spre propriul centru, iar calea deschisă de acest proces de autocunoaștere ne va oferi mai apoi posibilitatea să intrăm în contact cu realități foarte ample ale vieții.

Prin poziția lor în catedrală, vitraliile și rozetele determină o iluminare specifică a interiorului în fiecare moment al zilei și al anului, putându-se observa cu ușurință schimbări în culorile lor în funcție de ora din zi și chiar, în anumite cazuri, în funcție de anotimp.

În unele catedrale - la Strasbourg, de pildă - trebuie remarcată o utilizare specială a luminii filtrate de vitralii. Astfel, tratarea specială a unuia din geamuri a permis ca în ziua echinocțiului de primăvară să se proiecteze o rază verde asupra amvonului. Fenomenul nu durează decât câteva minute înainte și după miezul zilei.

Se cuvin de asemenea menționate, în Catedrala Notre-Dame din Chartres, „cuiul” luminat pe podea de o pată de lumină proiectată printr-un vitraliu și, de asemenea, faimosul vitraliu al Zodiacului pe care soarele la răsărit îl străbate semn cu semn.

Arta pictării și pigmentării sticlei s-a dezvoltat considerabil începând cu secolul XII. Mare parte din inspirația pentru această artă a venit din partea cruciaților întorși acasă. Una dintre rutele lor trecea prin Veneția și Boemia, de unde au ajuns materiale și tehnici noi în atelierele de sticlărie aflate în plină dezvoltare în Franța. Tratarea sticlei a dobândit o importanță considerabilă, mai ales la Chartres, unde se găseau cei mai mulți maeștri sticlari. Nisipul cu grad mare de puritate și includerea unor metale precum aurul confereau sticlei calități optice dificil de obținut până și în prezent. Sticla de diverse nuanțe era turnată pe o suprafață netedă și apoi tăiată cu un clește metalic încins în formele ce alcătuiau compoziția finală. Desenul copiat pe o suprafață albă urma să fie acoperit cu bucățile din diverse culori atent selectate. Viollet-le-Duc clasifica nuanțele sticlei colorate din secolul XIII după cum urmează: 4 tipuri de albastru, 3 de roșu, 4 de violet, 2 de galben și aur, 3 de verde și 3 nuanțe pe bază de alb. Aceste diferențe de nuanță sunt greu perceptibile astăzi. Există ilustrații care arată modul de desfășurare a lucrului, dar prea puține indicații scrise privind procesele efective și metoda de producere a acestei sticle atât de deosebite fabricată în Evul Mediu pentru vitralii și rozete.

 

Alchimia în catedrală

Alchimia Evului Mediu era considerată știința transmutărilor; acestea puteau să se opereze atât la nivel fizic, cât și psihic sau spiritual, fenomene ilustrate prin vechea analogie a transmutării plumbului în aur.

Vocația Alchimiei, ca și cea a Arhitecturii sacre – ambele numite în Evul Mediu „Arte Regale” – era, înainte de toate, de a permite ființei să se transfigureze și să se „elibereze” de constrângerile materiei, adică de a opera o adevărată mutație interioară.

Lucrarea de transformare materială și spirituală se realizează în trei etape: prima este numită Nigredo („opera în Negru”): ea constă din dezvoltarea unei materii prime (fie ea un metal, o formă de gândire, o senzație sau un defect), pentru a o descompune în stările sale elementare grosiere, impure. În sens spiritual, „opera în Negru” este relaționată cu coborârea în Infern, cu etapa în care omul caută cauza durerii, a problemei sale existențiale.

Albedo („opera în Alb”), a doua fază, permite ieșirea din această stare infernală, prin intermediul unui impuls vertical; acum se va desfășura o adevărată muncă de purificare, de eliminare a componentelor nefolositoare. Finalizarea etapei albedo deschide trecerea la a treia parte a operei, care va permite Spiritului să se manifeste într-o nouă formă, expresie a perfecțiunii, adică Rubedo („opera în Roșu”).

În tradiția medievală, fazele alchimice sunt legate în catedrală de Cupa Graalului, vas magic care permitea obținerea elixirului vieții veșnice – elixir alchimic prin excelență.

Graalul este purtat de trei Mese: una rotundă, una pătrată și una dreptunghiulară. Fiecare din Mese se află în legătură cu o fază a Operei. Găsim în naos Masa Rotundă, reprezentată prin labirint – ca cel din Chartres, bunăoară – la San Vitale din Ravenna sau Saint Sabin de Plaisance. Masa Pătrată se găsește la încrucișarea transeptului, iar Masa Dreptunghiulară este altarul sau Masa sacrificiului. Astfel, prin traseul configurat de cele trei mese, catedrala ne propune o cale de transmutare în trei pași.

Prima etapă (Masa Rotundă) îl îndemna pe om să se transforme în Tezeu și – precum eroul parcurgând labirintul – să coboare cât mai profund în propria sa natură obscură, pentru a-și înfrunta acolo Minotaurul, instinctul său încă animalic, și pentru a-l stăpâni. Este prima etapă a transmutării, Opera în Negru. A doua este reprezentată de Masa Pătrată, cheie ce permite transformarea în inteligență a instinctului de-acum stăpânit și oferă accesul la legile Naturii. Este Opera în Alb, purificarea.

Cea de-a treia, etapa finală (Masa Dreptunghiulară), este reprezentată de altar, loc al sacrificiului, al dăruirii de sine în folosul umanității, Opera în Roșu.

Pe fațadele catedralei Notre-Dame din Paris se pot vedea medalioane în basorelief în care sunt imprimate reprezentări ale etapelor procesului alchimic. Imaginile pot trezi intuiții, pot impulsiona căutarea și studiul, pot determina un început al drumului către tainele alchimiei.

 

Labirintul Catedralei din Chartres

Printre cele mai interesante elemente din catedralele gotice medievale – prezența sa generând numeroase întrebări și la fel de multe încercări de explicare – se numără și labirintul.

Una dintre rădăcinile cuvântului este laborintrus, cuvânt latinesc care conține rădăcina  labor, muncă, în sensul de efort. De la acest termen se trag mai multe cuvinte, precum labrum, brazda deschisă de labrus, numele securii cu două tăișuri care separă binele de rău, susul de jos, spiritualul de profan. În acest caz, labirintul este înțeles ca un itinerar care oferă posibilitatea separării profanului de sacru.

Labirinturile există în lumea întreagă de mii de ani. Săpate în subteran, în peșteri și cariere, erau considerate locuri inițiatice. Cel mai faimos, labirintul din Cnossos, Creta, forma o spirală care se îngusta spre centru, urcând apoi pentru a ieși în cele din urmă la suprafață. De numele lui Dedal – creatorul mitic al acelor întortochiate coridoare cretane – se leagă o concepție foarte complexă asupra semnificației labirintului. Puțin câte puțin, labirinturile cu căi fără ieșire au lăsat locul celor cu două dimensiuni și o singură cale care, după multe răscruci și întoarceri din drum, duce spre centru.

Marea dificultate a labirintului este orientarea corectă atunci când ne aflăm la o răspântie de drumuri. Legendarul erou Tezeu, învingător la proba labirintului, era înarmat cu sabia (sau securea cu două tăișuri), simbol pentru capacitatea de a merge înainte și de a alege. S-a ghidat în drumul său spre centru și cu ajutorul unui ghem de ață pe care l-a desfășurat, pentru a fi sigur că nu repetă porțiuni din drum și că va putea ieși cu ușurință din labirint la final. Firul dăruit lui Tezeu de Ariadna se aseamănă cu înțelepciunea ce ne-o însușim mergând prin viață: ea recunoaște pașii prezenți și drumul parcurs până acum, îndrumându-ne să luptăm împotriva Minotaurului din noi, identificat pe calea ce ne duce către propriul centru. Învingerea în această confruntare este echivalentă cu o regenerare; impulsurile inconștiente sau negative nu se mai situează în centrul care ne conduce, ci i se subordonează. A nu pierde „firul” este fundamental pentru cel care îndeplinește un Ritual Inițiatic, fie că ritualul datează din vremea Cărții egiptene a morților sau este o probă a timpului prezent, a vieții noastre.

Aflat în interiorul catedralei, labirintul a fost privit și ca o invitație spre meditație, un demers asemănător pelerinajului. În parte din acest motiv, cel de la Chartres e cunoscut sub numele de „Drumul Ierusalimului”, căci, în vremea cruciadelor, mulți au fost cei care, neputând merge în Țara Sfântă, parcurgeau în schimb labirintul.

Pelerinajul prin labirint, în căutarea centrului, reprezintă o călătorie interioară. Pelerinul se izolează de planul manifestat și se concentrează asupra lui însuși, căutând în sine urmele manifestării divine.

Prin acel du-te-vino al traseului care îl apropie și îl îndepărtează succesiv de Centru, înțelege progresiv că este necesar să caute mergând înainte, dar că este bine și să privească în urmă, căci totul a început de fapt cândva, mai demult...

Ajuns aproape de țintă, căutătorul se pregătește să-l întâlnească pe cel despre care știe de fapt că este prezent, cel care este și a fost dintotdeauna în centru.