Ideea înfiinţării Academiei Platonice din Florenţa se naşte cu prilejul unor petreceri private ce urmau şedinţelor oficiale ale Conciliului pentru unirea Bisericilor de Răsărit şi de Apus (mutat de la Ferrara, afectată de ciumă, la Florenţa), în cadrul cărora discuţiile pe teme teologice au fost urmate de dezbateri cu caracter filosofic şi literar. Printre învăţaţii bizantini prezenţi în această perioadă la Florenţa se număra şi Georgios Gemistos, care aduce cu el ideile lui Platon şi le expune în faţa umaniştilor italieni cu o mare putere de convingere, determinându-l pe Cosimo de Medici să decidă întemeierea unei academii platonice la Florenţa. În perioada şederii în Italia, Georgios Gemistos a fost poreclit Plethon; atunci când umaniştii italieni i s-au adresat cu numele de Platon, el le-a răspuns că un Gemistos (cuvânt care înseamnă „plin”) putea fi, e drept, un Plethon (cuvânt care însemna acelaşi lucru), dar nu un Platon.

Despre structura Universului şi rolul pe care îl ocupă omul în acesta (după Plethon):

1.         Cauza Universului o reprezintă o existenţă pură, absolută, necreată, preeternă, supranaturală şi divină. Această cauză Plethon o numeşte Zeus, întruchipând bunătatea absolută. Zeus, în urma unei hotărâri libere, creează o lume a ideilor, pură, imaterială, nesupusă timpului şi pe care o denumeşte Poseidon. Lumea ideilor, Poseidon, este un prototip al universului şi e esenţial activă.

2.         Universul se compune din trei trepte diferite de existenţă: treapta eternităţii pretemporale – a lumii ideilor, a zeilor de al doilea rang, treapta eternităţii temporale – a zeilor planetari, siderali şi a demonilor, treapta schimbării veşnice – a lumii fiinţelor şi a lucrurilor muritoare, adică a oamenilor şi a naturii neînsufleţite.

3.         Omul este fiinţa perfectă de pe această a treia treaptă a existenţei. Sufletul său reprezintă partea sa nemuritoare care îl aseamănă zeilor. Corpul este partea sa muritoare. Unirea între sufletul imaterial şi corpul material e cerută de armonia universului.

4.         Natura e în întregime divină, fiind un lanţ infinit de acţiuni ideale, o ierarhie de zei, un sistem logic de idei, aşezate în ordinea generalităţii lor descendente.

Despre om şi destinul său

1.         Deoarece rolul omului în Univers este acela de a pune în legătură cele două mari jumătăţi ale acestuia, lumea imaterială, de sus, cu cea materială de jos, sufletul omului rătăceşte fără odihnă între cer şi pământ. Metempsihoza este astfel o urmare firească a nemuririi sufletului.

2.         Oamenii pot fi fericiţi numai păşind pe calea virtuţii, care nu e o calitate, ci o „stare”. Întocmai ca arcaşul care, atunci când vrea să tragă la depărtări mai mari ţinteşte mai sus, deasupra punctului pe care vrea să-l atingă, tot aşa omul trebuie să tindă spre Dumnezeu, model al perfecţiunii, pentru a ajunge la virtute. Iar cele patru virtuţi pe care omul trebuie să le cucerească sunt: cumpătarea, bărbăţia, justiţia, ştiinţa.

3.         Răul este văzut ca fiind trimis omului de către Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om să-şi dezvolte, în lupte din ce în ce mai grele, partea cea mai bună din fiinţa sa. Răul este un stimul şi un sprijin pentru voinţa omenească.

4.         În societatea cosmică din care face parte, omul are datorii faţă de membrii inferiori (animale, plante), adică datoria de a nu-i abate de la menirea lor firească, şi faţă de zei, adică datoria de a-i respecta, de a-i iubi şi de a le arăta evlavia prin rugăciune, cântece şi ofrande.

5.         Omul are nevoie de ajutorul semenilor săi – de îndemnul lor, de exemplul lor, de influenţa zilnică a celor ce înţeleg şi preţuiesc în acelaşi chip cultul zeilor. De aceea e bine ca acest cult să fie practicat în comun, deoarece se formează o atmosferă colectivă ce uşurează considerabil înălţarea sufletească individuală. E o încercare colectivă de perfecţionare a naturii omeneşti prin mijloace filosofice.

Scopul Academiei Platonice a fost de a elibera gândirea filosofică de la începutul timpurilor moderne de influența scolasticii medievale. Trăsătura fundamentală a Academiei nu a constat atât în concepţiile intelectuale, cât în cultul dezinteresat, dar pasionat, al iubirii ca factor cosmic, considerată singurul mijloc de a da valoare vieţii pământeşti şi de a asigura fericirea în viaţa viitoare. Această iubire nu este văzută ca având ceva pământesc, ci e o manifestare a „Afroditei cereşti”, a inteligenţei spiritului îngeresc. Marsilio Ficino promovează o idee preluată de la Plethon şi moştenită de la Hermes şi Plotin, conform căreia există o singură mare tradiţie filosofică şi teologică, cea a eternei înţelepciuni (prisca theologia, catena aurea). De asemenea, el încearcă să instaureze într-un stat idealurile spiritualităţii platonice-creştine. O a doua încercare foarte importantă a lui Ficino este aceea de a arăta că Platon şi Aristotel erau perfect de acord asupra principiilor şi că pozițiile lor diferite se regăseau doar la nivelul formulelor folosite pentru a exprima aceste principii. Rezultatul muncii colective a filosofilor, poeţilor, oratorilor, avocaţilor, politicienilor, preoţilor şi muzicienilor adunaţi în Academie a constat în demararea curentului filosofic numit şi Renaştere platonică, deoarece ei se considerau continuatorii platonismului antic.

Imaginile: Cosimo de Medici, Lorenzo de Medici, Marsilio Ficino și Giovani Pico della Mirandola, domeniu public.