Azi am văzut-o pe muza dansului. Terpsichore o numeau grecii și până și numele ei are ceva de ritm și armonie...

Dar este un nume pe care nimeni nu-l mai pronunță, este o artă care nu se mai practică. Atât timp cât lumea dă semne de corupție la toate nivelurile, fii nelegitimi ai mișcării și cadenței au uzurpat tronul Muzei, deghizând în dans stângăcia animalității instinctive în acțiune.

Terpsichore nu a fost o invenție a vechilor greci; dansul nu a fost o distracție sau un mod de a petrece timpul. Muza și dansul au fost rezultatul unei observări meditative a Naturii, unde totul se mișcă ritmic, descriind forme și marcând legi.

Pentru a înțelege spiritul dansului e de ajuns să ne scufundăm între frunzele unui copac foșnitor și să simțim cum le mișcă vântul... Fără să se desprindă de pe tulpină, frunzele dansează și cântă, oferind o simfonie în verde care încântă ochii și urechile. E de ajuns să ne așezăm un moment în fața mării, să ne lăsăm duși de ritmul inexorabil cu care valurile bat estetic malurile. E de ajuns să vedem zburând o pasăre sau chiar o frunză care cade dansând, când toamna îi sună ceasul... E de ajuns să vedem trecând norii, care dansează pentru cer, luând mii de forme fantastice... E de ajuns, în fine, să știm să citim din această carte deschisă pe care ne-o oferă viața zilnic, dar din care apreciem - din când în când - doar coperțile exterioare.

Dar când nu există ochi pentru a vedea, nu există nici corp pentru a dansa. Rămâne doar o bucată de materie (pe care o numim corp), care se agită și se răsucește, mai curând cuprinsă de vreo convulsie patologică, decât de o estetică ritmică. Rămâne doar o ființă instinctivă care caută, fără să o ascundă, satisfacția, lipsită de neliniștea spirituală a frumuseții.

Când nu există ochi pentru a vedea, nu există nici sunete pentru a face muzică... Dacă sunetele ar urmări ordinea și uniunea, ar produce în corp un răspuns unit și ordonat; dar muzica este disonantă, este stridentă, este violentă - atunci când nu este trădător de dulceagă și înșelător de tandră, în timp ce cuvintele și literele devin invitații la degenerarea sexuală a modei ori a sistemului politic în vogă.

Totul este pretext și deghizare, în timp ce adevăratul consemn rămâne ascuns, arătând moartea dansului: este consemnul triumfului materiei, promisiunea unei false libertăți care niciodată nu se cucerește pentru simplul motiv că nu există în lumile în care se încearcă a fi atinsă. Este un „fă ce vrei, atât timp cât este ceea ce vreau eu”. O „mișcare liberă”, atât timp cât urmezi moda impusă. Este să vezi drept frumos ceea ce dezgustă, să-ți acoperi ochii și să te învârți și să sari nebunește, călcând în picioare amintirea venerabilei Muze a ritmului și armoniei.

În mijlocul unei asemenea falsități, în mijlocul atâtor cuvinte fără sens, în mijlocul tinerilor care, departe de a ști să danseze, au uitat chiar și grația proprie mersului, în mijlocul săriturilor și al corpurilor abandonate, căzute și lipsite de grație, am strigat-o pe Terpsichore. Am chemat-o cu dorința transformată în putere care își are rădăcinile în adâncul inimii, dincolo de miile de aparențe contradictorii.

Și muza a venit la mine. Atunci am văzut-o învăluită în tunicile ei, iradiind grație în fiecare din mișcările sale. Pășea prin timp și mersul ei era un dans, își alegea unul câte unul gesturile și acestea erau muzică. Am crezut că murise, dar Frumusețea nu moare niciodată... Am crezut că nimeni nu-i va observa prezența, dar Adevărul se impune...

A fost o viziune rapidă, în care timpul și spațiul și-au pierdut categoria lor teribilă, în care moda s-a ghemuit rușinată în fața a ceea ce întotdeauna este, a fost și va fi.

Muza Dansului a trecut un moment printre noi... Deja, nimeni nu-i mai cunoaște numele și nu-și mai amintește de arta ei, dar a lăsat un dor imprimat în niște biete corpuri care, cu aripile pierdute, nu știu nici să zboare, nici să meargă; doar să ridice ochii în fața viziunilor fugitive în timp ce sufletul se roagă ca ele să devină realitate.

Sufletul chiar știe să danseze; el trăiește înăuntru, în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin prizonier al gratiilor pe care am vrut să i le punem. Când sufletul vibrează, grecii îl numeau Terpsichore, nume de grație și de armonie... Când plânge în noi, cum să îl numim?