Trăim într-o lume în care bunăstarea a devenit cel mai important articol de consum. Cel puţin, aşa se întâmplă în aşa-numitele ţări dezvoltate. Publicitatea ne pândeşte la fiecare colţ de stradă oferindu-ne cele mai bune posibilităţi de a ne trăi viaţa în toate aspectele ei: fizic, emoţional şi intelectual, invitându-i pe oameni să caute în această comoditate sursa întregii fericiri.

Nu ne miră faptul că pentru mulţi oameni această căutare se transformă în scopul existenţei proprii. Bunăstarea generală ne scapă de toate problemele şi îndepărtează orice durere.

Totuşi, viaţa cotidiană şi reală ne dezvăluie o panoramă destul de diferită. Căutarea bunăstării se transformă într-o alergare de cursă lungă, fără capăt, deoarece în clipa în care credem că am atins ceva, apar exigenţe noi şi de maximă urgenţă care ne obligă să avem alte şi alte lucruri. Astfel, bunăstarea se tot îndepărtează devenind o ţintă de neatins, însă mult dorită în continuare.

În planul material, obţinerea beneficiilor şi posesiunilor se aseamănă cu a bea un fel de apă care mai mult produce sete decât o potoleşte. Nimeni nu este mulţumit cu ceea ce are deoarece întreg sistemul propagandistic este structurat în aşa fel încât să sporească cantitatea de bunuri care ne vor face să ne simţim mai bine. Falsele nevoi ne consumă toată energia în timp ce visăm la clipa în care, în sfârşit, vom avea tot ce am sperat.

În planul psihologic, dorinţa de bunăstare se manifestă de obicei prin evadarea din faţa oricăror griji, a oricărui angajament. Se promite o linişte care întârzie să apară deoarece viaţa este plină de asemenea zbuciume aparente care nu sunt altceva decât probe de antrenament ale artei de a trăi. Cu cât dorim să nu suferim, cu atât suferim mai mult. Cu cât dorim să ne îndepărtăm de turbulenţele emoţionale, cu atât ele atacă cu mai mare forţă pe imprudentul care le respinge. Nimeni nu vrea să înveţe cum să stăpânească turbulenţele, ci doar cum să scape de ele. Este ca şi când ai vrea un fluviu fără curenţi de apă, o mare fără valuri, un vârf de munte fără vânt. Dar aici nu poate fi vorba de a încetini curenţii, valurile sau vânturile, ci despre a învăţa cum să trăim cu ele, folosind inteligenţa necesară pentru a trăi alături de aceste fenomene naturale de care putem să ne protejăm în mod abil fără să evadăm, şi putem să ne folosim de ele fără a fugi.

În planul mental, bunăstarea înseamnă să nu gândeşti. Ideile deranjează deoarece vin încărcate cu întrebări. Şi când întrebările rămân fără răspunsuri, apare mâhnirea. Astfel, este mai bine să gândească ceilalţi pentru tine şi tu să fii scutit lăsându-te condus de scheme prefabricate, de curente de opinii care în cele din urmă se arată mult mai periculoase decât curenţii fluviului, valurilor şi vânturilor.

În sinteză, conceptul uzual al bunăstării s-a convertit într-un sinonim al moliciunii, în lenea care cuprinde întreaga personalitate, sub toate aspectele ei făcând-o inutilă şi incapabilă să trăiască viaţa fără cârjele din ce în ce mai numeroase care reflectă o satisfacţie din ce în ce mai îndepărtată.

De ce dorinţa de bunăstare este dovada unei carenţe? În principiu, pentru că orice dorinţă indică ceea ce ne lipseşte; niciodată nu dorim ceea ce deja posedăm. Cu alte cuvinte, nu avem bunăstare. Cum am văzut mai devreme, obişnuim să o căutăm pe căi greşite, dar adevărul este că nu o avem.

De ce este un semn de slăbiciune? Pentru că îi lipseşte siguranţa de sine, îi lipseşte suportul exterior al personalităţii pentru a se simţi fermă, deoarece nu a găsit vrednică întâlnirea cu sine însăşi şi înainte de a-şi descoperi valorile interioare a preferat să se împace cu golul interior. Deoarece fără acest gol şi fără suport artificial, nu este posibil să parcurgi complexul, dar interesantul drum al vieţii.

Cel care caută în mod pasional, disperat, bunăstarea în exteriorul propriei sale persoane, va intra într-un labirint din care se iese cu greu, atât de dificil încât se poate petrece o întreagă existenţa în trasarea unor căi eronate ce conduc către altele şi mai greşite. Cine se află într-o asemenea situaţie va trăi mereu dependent de persoane şi de circumstanţe; va fi fericit în măsura în care îi permit persoanele cu care convieţuieşte şi va avea satisfacţii mai multe sau mai puţine în funcţie de ce îi dictează circumstanţele.

Fundamentul întregii bunăstări porneşte din suflet care, aşa cum spune profesorul Livraga, „nu-şi doreşte bunăstare deoarece este în mod firesc binecuvântat”. Aceasta nu înseamnă că trupul nu necesită anumite standarde de sănătate, repaus, alimentaţie sau că psihicul nu reclamă seninătate pentru a putea accede la sentimente superioare sau că mintea nu trebuie să depăşească îndoielile şi golurile sale căpătând certitudini. Dar nimic din toate acestea nu se obţine dacă nu pornim dinspre interior spre afară. „Înăuntru” este sufletul – acolo se află în momentul acesta conştiinţa noastră în cel mai bun caz – şi sufletul ştie de ce are nevoie, dacă nu este asfixiat sau surghiunit de exigenţele materiei. Trebuie să căutăm în suflet măsura bunăstării noastre, deoarece sufletul, în starea sa naturală, este sursa întregii bunăstării. Şi prin „natural” se înţelege starea primordială, pierdută şi recuperată în mod conştient prin intermediul efortului evolutiv; naturaleţea de azi este fructul cuceririi omului în calea sa de întoarcere spre izvoarele spirituale.

Ştiind unde se află bunăstarea, trebuie să ştim să o căutăm şi să ne fie limpede că orice căutare implică muncă. Nimeni să nu poată spune despre noi că nu am ştiut sau nu am vrut să muncim pentru a ajunge la sufletul nostru. De ştiut, ştim unde se află. A munci pentru a îl găsi înseamnă a deschide un drum printre promisiuni false de bunăstare şi comoditate paralizantă până la a da sufletului locul care i se cuvine. El să fie cel ce se exprimă prin noi în locul senzaţiilor şi impulsurilor pur animalice.

Şi pentru final, să ţinem minte că o viaţă dedicată cauzelor nobile chiar dacă nu este scutită de dificultăţi, ne poate oferi adevărata fericire, fără tensiuni şi mâhniri; căci această fericire este efectul unei cauze juste.