Aşa cum s-a mai întâmplat şi probabil se va întâmpla în continuare, în peisajul vieţilor noastre, la un moment dat, apare brusc un cuvânt care se amplifică atât de mult încât colorează totul cu semnificaţia sa reală, presupusă sau transfigurată prin manipulare. Este limpede că un asemenea cuvânt nu apare pur şi simplu, fără vreun motiv care să-l justifice. Semnificaţia lui cu siguranţă se referă la fapte concrete. Dar se întâmplă ca faptele şi raţiunile lor să treacă în prim plan în mod excesiv, ca la cinematograf unde, dacă ne aşezăm în primele rânduri, întregul domeniu vizual devine ocupat cu imagini distorsionate.

Corupţia...

Azi totul este corupţie şi acest termen se poate aplica la orice activitate, grup uman sau persoană având o impresionantă varietate de nuanţe. Pare ca şi când lumea întreagă se descompune în părţi şi apar fiinţe speciale predestinate să semnaleze şi să condamne la putrefacţie aceste părţi.

Lucrurile au ajuns atât de departe încât pentru a fi de notorietate sau pentru a putea câştiga prestigiu în cercul restrâns de cunoscuţi sau recunoscuţi, la istoricul respectivilor trebuie să se adauge şi elemente de corupţie pentru a fi în ton cu ceea ce a devenit de-a dreptul un „status” generalizat, evident în limitele permise.

Cine sunt cei corupţi?

În ziua de azi nimeni nu scapă. Oamenii, mai mult sau mai puţin de culoare gri, mai mult sau mai puţin ieşiţi din comun, fie în politică, în finanţe, ştiinţă, artă, religie, învăţământ, comerţ... Instituţiile, de la simplele asociaţii, trecând prin corporaţii, partide politice, biserici, echipe guvernamentale până la state...

De ce sunt corupţi?

Deoarece activitatea lor – fie individuală sau de grup – nu este curată, nu este clară, nu este onestă. Pentru că tot timpul se aplică deviza „scopul scuză mijloacele” şi nu este sigur dacă există scopuri definite, dat fiind că cei care le exercită se contrazic în mod constant.

Deoarece totul se cumpără şi se vinde şi acest lucru pare logic într-o societate de consum ca a noastră, însă este trist că şi persoanele, incluzând conştinţele lor morale, au un preţ pe acea piaţă.

Deoarece există o infinitate de modalităţi de şantaj care obligă la consimţirea a ceea ce într-o altă formă ar fi fost inadmisibil. Şi nu lipsesc metodele prin care cineva este împovărat cu o pată de infamie sau cu un mic păcat ascuns pentru a fi şantajat: este suficient să aibă o familie, o persoană iubită, o profesie sau o aspiraţie, pentru ca ceva sau cineva să poată face presiunea cuvenită punând în pericol ceea ce iubeşte.

Pentru că plac mai mult lucrurile murdare şi scandaloase decât faptele simple şi normale. Deoarece este dificil – dacă nu şi imposibil – să definim „normalitatea”. Deoarece totul trebuie să aibă o nuanţă obscură şi denigratoare pentru a fi de valoare.

Deoarece pare să nu intereseze pe nimeni altceva decât ceea ce e palpabil şi accesibil în mod imediat, plăcerea momentului, beneficiul personal, bogăţia nemăsurată şi puterea, pentru a continua să aduni bogăţii.

În fine, pentru că nu apar finalităţi şi nici principii valoroase de nicăieri, iar cel care le deţine rămâne îngropat sub valul corupţiei care mătură şi murdăreşte tot ce atinge.

Aşadar, revenind la prima noastră afirmaţie, nimeni nu e ferit; cel corupt este corupt, iar cel ce nu este pare corupt, deoarece corupţii nu pot concepe nimic diferit de ceea ce ei practică în fiecare zi. Deoarece corupția implică multe persoane şi nu este uşor să scapi din această menghină. Este dificil să rămâi neatins într-un sistem atât de bine manipulat.

Corupţii sunt, aşadar, cei care se corup şi cei care îi corup pe ceilalţi, obligându-i să participe la o schemă ce apasă şi constrânge.

Există atât de multă corupţie cât pare?

Cu siguranţă există chiar mult mai multă decât se arată şi se perindă prin mijloacele de comunicare. Dar de asemenea este sigur că adevărata corupţie rămâne bine protejată şi nu este deloc uşor să se ajungă la rădăcinile ei. Când corupţia este aliată cu puterea prost înţeleasă, are foarte multă grijă să mascheze aparenţele şi să găsească formule de a se prezenta drept fiinţe onorabile, răspunzătoare de ceea ce nu este onorabil.

Ceea ce răneşte şi deranjează până la saturaţie este faptul că se caută corupţia în toate colţurile, se inventează „telenovele”, se ţes intrigi pentru a se face publicitate, se persecută cu insistenţă diverse persoane pentru a se obţine ştiri siropoase. Ne aflăm în faţa unei implacabile „vânători de vrăjitoare” pentru că trebuie umplute paginile ziarelor şi revistelor, ale ştirilor radiofonice şi televizate. Scandalul se vinde bine şi trebuie obţinut cu orice preţ.

De exemplu, un fotograf este în stare să treacă prin mii de peripeţii pentru a-şi surprinde personajul în ipostaza de nuditate ori într-o postură ridicolă sau cumpărând ţigări în aşa fel încât să pară ca un vulgar consumator de droguri. Un ziarist (fidel consemnului său de a nu permite ca un adevăr să strice o ştire bună) va exploata fotografia adăugând sare şi piper, amplificând o frază simplă care va deveni un serial în capitole şi îşi va persecuta „prada” până o va face să cadă în disperare; mai târziu disperarea va fi aranjată astfel încât să fie văzută ca un indiciu incontestabil de corupţie.

Nu toţi ziariştii sunt astfel? Să fie binecuvântaţi. Aici vorbim doar despre căutători de corupţie, despre cei care – după cum este logic – nu scapă nici ei de aceasta.

Din nefericire, această râvnă pentru găsirea şi denunţarea elementelor corupte distruge la fel ca o invazie de lăcuste care nu se uită pe unde trec. Important este să se găsească ceva ce se potriveşte modelului prestabilit şi dacă nu, se sapă cât mai adânc în căutarea unei seminţe de scandal.

Discreditarea este o normă de valorificare morală. Nimeni nu bagă de seamă ideile şi faptele pozitive; trebuie să se ofere vreo idilă terminată cu decenii în urmă sau vreo afacere falimentată în tinereţe. Şi iată, avem un corupt pe afiş, chiar dacă nu este foarte corupt sau chiar de loc, sau a fost doar un pic şi asta de mult timp, dar are o sarcină istovitoare de a-i acoperi pe cei care sunt cu adevărat corupţi, pe cei care nu pot apărea în faţa publicului.

Cine denunţă corupţia?

Când totul este corupţie, aparent ceva sau cineva este lăsat pe dinafară: sunt cei ce denunţă. Nu trebuie să credem că, în mod exclusiv, mediile de comunicare sau cei care lucrează acolo sunt descoperitori şi denunţători ai răului. Totodată media este un mijloc, utilizat cu mai multă sau mai puţină abilitate pentru răspândirea scandalurilor.

Interesant este să dai de cei care manipulează mediile şi fac din corupţie încă o afacere în plus. Căci este curios să constatăm că denunţătorii nu sunt la adăpost de corupţie: dimpotrivă, în multe cazuri o manipulează pentru a devia atenţia populaţiei către alte probleme de mai mică importanţă, însă umflate în mod corespunzător; pentru a câştiga de partea lor opinia publică favorabilă prezentându-se drept liderii integrităţii morale; pentru a distruge inamici politici, religioşi sau economici; astfel încât corupţia unoră să pună în umbră marea corupţie...

Nu; în spatele acestui întreg montaj nu se află o voinţă moralizatoare şi nici o autentică dorinţă de îmbunătăţire a societăţilor. Morala nu este o valoare în curs de afirmare şi, să nu încapă nici un pic de îndoială, cei care critică aceste acte considerate denigratoare, la câteva zile sau ore după aceea, adoptă o poziţie înfocată de apărare a libertăţii de exprimare în toate aspectele ei, a dreptului la homosexualitate sau la consumul de droguri, a generozităţii celor care ajută pe bază de comision pe cei ce solicită sprijin psihologic sau financiar, a violenţei ca rezultat al altei violenţe, a războiului murdar ca răspuns la revednicările unor grupări sau grupuri mai mici... Da, apără aceleaşi lucruri pe care mai târziu le vor ataca drept corupţie atunci când va fi convenabil să le prezinte aşa.

Faţă de o astfel de stare de lucruri ne întrebăm: Cu ce criteriu se măsoară corupţia când nu există o referinţă morală ca punct de plecare?

Ne aflăm în faţa unui fenomen modern?

Deşi în aceste pagini am explicat de multe ori simptomele evidente ale decăderii aşa-numitei civilizaţii occidentale, nu credem că ceea ce se întâmplă acum ar fi fără precedent în Istorie. Au existat multe momente în care corupţia a făcut act de prezenţă într-o manieră mai mult sau mai puţin pregnantă, care au coincis, fără îndoială, cu perioade foarte evidente de decădere civilizatorică.

Când un organism piere, părţile lui se divid, se separă până ajung la descompunere şi putrefacţie. Acum este momentul celor corupţi, al celor care ştiu să profite până şi de ultima picătură a mizeriei morale pentru a face cu ea un negoţ rentabil.

Nu este un fenomen nou deoarece răutatea umană nu este ceva nou, dacă prin răutate înţelegem, în ultimă instanţă, ignorarea legilor inexorabile ale Naturii. Aşa cum susţin filosofiile tradiţionale, în lumea noastră obiectivă totul este supus legii cauzei şi efectului, a acţiunii şi reacţunii. De aceea nu există vreun rău care să nu primească un răspuns corespunzător, mai devreme sau mai târziu. Doar ignoranţa crede că va scăpa de pedeapsă.

Elementul de noutate în cazul corupţiei actuale constă în rapiditatea de propagare, capacitatea de a se extinde ca o veste dintr-un colţ în altul al Terrei, posibilitatea imediată de a-i învinovăţi pe cei inocenţi şi a-i disculpa pe cei păcătoşi, forţa de a denunţa şi de a o face cunoscută şi de asemenea puterea de a distruge fără soluţii.

Acum ca şi înainte, acest tip de corupţie nu comportă o soluţie simplă, şi nici imediată.

Ce putem face?

Există soluţii practice şi rapide, dar relativ superficiale şi puţin durabile. Se pot denunţa – în ton cu cei care denunţă – toate formele de corupţie, atât cele care se văd cât şi altele care se ascund în mod pudic în spatele faţadei de moralitate.

Se pot face cunoscute, dacă mediile o permit, toate ramificaţiile secundare – deşi s-ar putea ca ele să fie chiar mai puternice – care folosesc corupţia drept paravan şi formula de discreditare a unora pentru a-i pune în valoare pe alţii.

Este adevărat că se pot scoate măştile, dar esenţial este să ajungem la cauza care obligă la utilizarea lor. Atâta timp cât nu se propune o adevărată transformare umană şi trezire activă a conştiinţei superioare şi echilibrate, corupţia va continua să existe. Este o muncă dificilă şi complexă, pe termen lung, care necesită mare răbdare, deoarece trebuie să fie forjat fiecare individ din care se compun societăţile cu scopul de a obţine oameni şi grupuri sănătoase, care se sprijină pe valori morale stabile şi pozitive.

Nu este nevoie să se impună pedepse sau să se răspândească frica: ceea ce se caută este să descoperim realitatea cu legile ei şi să putem acţiona în acord cu acestea.

Este adevărat că noi, fiinţele umane, suntem imperfecte şi greşim de multe ori, dar dincolo de imperfecţiune şi greşeală, se află dorinţa de perfecţiune şi armonie. Dacă în loc de a ne justifica erorile şi de a le propaga, am căuta un criteriu corect şi de bun simţ, norme elementare de umanism, ar fi mult mai simplu să ieşim din fundătura în care ne zbatem şi să căutăm un pic de lumină.

O asemenea sarcină cuprinde un întreg proces de educaţie formativă care începe din primele zile în care o fiinţă este adusă la viaţă.

Şi atunci corupţia se va opri în faţa unei bariere naturale: exemplul majoritar al celor care nici nu otrăvesc şi nici nu se lasă înveninaţi, nici nu mituiesc şi nici nu se lasă mituiţi. Nu va mai fi nevoie de denunţări, ci doar de o tăcere dezaprobatoare a celor care nu participă la corupţie. Nu va fi o pedeapsă mai mare decât aceea de a nu găsi nici un sprijin sau colaborare în acţiuni distructive.

Poate că aceste soluţii nu se vor împlini în scurt timp, dar sunt, fără îndoială, un început necesar pentru ca această aspiraţie să devină o dată realitate.