Nimic nu este mai natural pentru om decât Natura. Dar un natural în sensul filosofic al problemei, ca un tot ce răspunde unui plan ordonat al evoluţiei şi al legii divine. Natural, în înţelesul uman, că totul se află în serviciul omului. Totul există pur şi simplu pentru folosul lui, sau pentru ca omul să extragă un beneficiu din lucruri.

Toate regnurile inferioare celui uman care convieţuiesc cu noi în cadrul aceleiaşi Naturi, ne sunt la dispoziţie. Pietrele pot fi utilizate nestingherit; plantele sunt bune de mâncat sau pentru a face lucruri din ele; animalele se mănâncă - fireşte - sau se folosesc pentru nenumărate munci. Pământul există pentru ca seminţele pe care le sădim în el să germineze, sau pentru a ne dărui comorile lui ascunse cu cea mai mare rapiditate şi uşurinţă posibile. Ba chiar am auzit spunându-se că stelele, pe cer, sunt candele pe care Dumnezeu le-a pus pentru a ghida omul în drumul lui nocturn; dacă aceasta este poezie, nimic mai frumos. Dar dacă este utilitarism - lucru de care mă tem mult - ne aflăm în faţa faptului că stelelor nu le rămâne altceva de făcut decât să strălucească şi să lumineze pentru că oamenii - OMUL, fiinţa cea mai “desăvârşită” a creaţiei - nu reuşeşte să vadă bine în timpul nopţii...

Sub această culoare de cristal, este ca şi cum cădem prinşi în jocul Mayei şi, ca şi cum, departe de a învăţa din cartea deschisă a naturii, îi schimonosim paginile interioare şi coperţile fără cea mai mică pietate şi fără nici un beneficiu - în cazul acesta, da - efectiv.

Natura este scena naturală unde putem să realizăm experienţele proprii momentului nostru actual. Nu numai noi, oamenii, ci mai trăiesc, experimentează şi se exprimă în această lume, pietrele, o treaptă în plus între multe altele care configurează marea scară a evoluţiei. Şi cine ştie dacă în natură nu există alte fiinţe superioare omului şi pe care vederea noastră nu reuşeşte să le distingă? Am spune că dacă putem vedea atâtea lucruri, de ce n-am putea vedea şi ceea ce ne este superior?

Dar materia adoptă multiple - aproape infinite - forme de plăsmuire. Unele sunt concrete şi vizibile, altele mai puţin şi trec neobservate de ochii noştri. Când lumina Soarelui inundă cerul şi ne orbeşte, spunem oare că stelele nu există? Şi când noaptea coboară cu un întuneric calm împrejurul nostru şi atunci strălucesc stelele, spunem că nu există culori? Există momente în care unele lucruri se văd şi altele nu. Există momente în care unele lucruri se manifestă şi altele nu. Dar toate trăiesc. Depinde de moment, da, şi de capacitatea noastră de observare, de înţelegere şi chiar de evoluţie.

Nu este suficient să vezi ca să înţelegi. Lipsa de înţelegere şi de înţelepciune reduce enorm viziunea. Pentru cine viaţa este o problemă de subzistenţă materială, Natura este un element mut. Pentru cine trezirea interioară a început să se manifeste, Natura este - am spus mai înainte aşa cum atâţia au spus-o - o carte deschisă care prezintă incomensurabile doze de cunoştinţe. O frunză a unui arbore, privită cu indiferenţă, nu spune nimic; dar ne învaţă multe dacă o privim cu atenţie: apar atunci o mie şi unul de detalii inteligente care ne indică în mod clar stilul de viaţă al acelei frunze. Culoarea, forma, mărimea, nervurile, maniera ei de a primi aerul şi soarele, toate sunt aspecte vitale şi indicatori ai inteligenţei care guvernează această vitalitate.

Astfel, este probabil că noi, oamenii, orbi din cauza Mayei, nu vedem forme de viaţă superioare celei proprii nouă, pentru că pur şi simplu privim natura cu indiferenţa unui ignorant. Este suficient să fim scuturaţi puţin din somnolenţă pentru a înţelege.

Aşa cum în piatră respiră viitoarea mişcare a arborelui, aşa cum în plante tresare viitoarea sensibilitate a animalelor, aşa cum în animal prinde avânt viitoarea inteligenţă a omului, tot astfel în om zace viitoarea înţelepciune spirituală a supraomului. Este de ajuns să scuturăm puţin amorţeala pentru ca viitorul să vibreze printre noi. Este de ajuns să deschidem puţin ochii pentru a observa că omul, încărcat de atâtea şi atâtea imperfecţiuni, nu poate fi ultimul şi cel mai evoluat model al Naturii. Ajunge să vrem pentru a înţelege că, dacă în interiorul nostru putem observa urme ale viitorului, acest viitor poate exista deja plăsmuit în altă parte, în altă dimensiune, în altă cheie a aceleiaşi Naturi a noastre, care pentru moment ne scapă.

Cerul şi pământul sunt scene ale Naturii. La mijloc sunt infinitele forme de viaţă care se exprimă. Din cer extrag forţa cosmică a misterului sideral, misterul viitorului. În pământ, îşi adâncesc rădăcinile în celălalt mister străvechi al conformării materiei. După cum spune Platon, toate formele de viaţă au puţin din unul şi din celălalt, puţin din materie şi puţin din spirit şi trăiesc anevoie drama care reprezintă găsirea echilibrului just între o parte şi cealaltă.

Toate formele de viaţă - inclusiv noi, oamenii - avem o mamă şi un tată. Mama este pământul orizontal, generos şi dătător de alimente, capabil să ne adăpostească şi să se sacrifice în tăcere pentru a ne satisface necesităţile. Tatăl este cerul vertical, cel care ne cheamă în sus obligându-ne să înălţăm privirea, cel care nu ne ocroteşte, ci ne cere sacrificii, cel care nu oferă facilităţi, ci promite dificultăţi salutare. “Pe căi aspre spre stele”...

Totul în Natură vibrează şi cântă. Nimic nu este tăcut. Totul se îndreaptă spre altundeva, totul îşi împlineşte propriul destin.

De aceea Pitagora ne vorbea de “muzica sferelor”, de mişcarea astrelor şi de simfonia pe care ele o determină prin rotirea corpurilor lor cereşti.

Şi Natura noastră terestră vibrează şi cântă. Şi în ea există sunete speciale care configurează ritmul propriei ei mişcări. Aţi rămas vreodată în tăcere absolută, ascultând doar murmurul Naturii? Nu al naturii născocite de oameni, nu vuietul marilor oraşe, nu cel al maşinilor. Aţi ascultat sunetul natural al vântului, al frunzişului copacilor, al valurilor mării, al miilor de animăluţe care mişună în preajma noastră aproape fără să ne dăm seama?

Cei care ştiu, spun că Natura noastră, Pământul nostru, cântă sunetul pe care îl numim FA... Scara noastră muzicală se bazează pe şapte sunete: do, re, mi, fa, sol, la şi si. Şapte sunete care corespund cu şapte culori. Al nostru, cel al Naturii noastre, cel pe care reuşim să-l percepem, este sunetul intermediar, acelaşi cu al omului crucificat în spaţiu, cu trei sunete mai jos şi trei mai sus, cu o parte a drumului parcursă şi o altă parte de parcurs. Amestecul din unul şi din celălalt. Aceasta este Natura. Este suficient să ne scuturăm puţin din somnolenţă pentru a o auzi cântând. Ea este vie; este izvorul nostru de viaţă materială; în ea se adăposteşte Maya, jucându-se cu ea şi cu noi. Nimic mai natural.