Ca de obicei, întrebarea generează două poziţii radicale, opuse şi ireconciliabile: pe de o parte, cel mai sumbru şi disperat pesimism, iar pe de alta, optimismul cel mai fantezist şi naiv. Totul oscilează între infern şi paradis.

Din perspectiva ultra-optimistă, lumea noastră urmăreşte o linie ascendentă şi nu se întrevăd evenimente perturbatoare importante. Creaţia şi progresul sunt constante. Se trăieşte cu convingerea că astăzi este mai bine decât ieri, iar mâine va fi mai bine decât azi; nu ne ameninţă dificultăţi sau probleme grave, dimpotrivă, totul emană iubire şi înţelegere în minunata familie a omenirii.

Ciocnirile, confruntările, erorile sunt considerate simple farse ale vieţii, fără urmări importante, uşor de soluţionat cu bunăvoinţă şi zâmbet. Singurul aspect care umbreşte aparenta fericire îl reprezintă cei care nu adoptă o astfel de atitudine şi unele semne rău-prevestitoare ce tulbură bucuria inconştientă a acelora care văd sau interpretează lucrurile aşa cum le convine. Impresia creată de o atare atitudine este aceea a unei treceri prin Istorie ce aproape nu lasă urme.

Atitudinea pesimistă, pe de altă parte, concepe o civilizaţie aflată în cădere liberă; astăzi este mai rău decât ieri şi mâine va fi mai rău decât azi. Degradarea genului uman este evidentă şi se invocă drept cauze ale sale diverse motive printre care greşeli de ordin strict spiritual sau mai concret, îndepărtarea de o religie sau altă ori neînţelegerea uneia sau a alteia dintre formele socio-politice.

Din aceeaşi perspectivă, ştiinţa are urmări nefaste: cu cât avem mai multe cunoştinţe, cu atât provocăm mai multe dezastre şi întrebuinţăm greşit informaţia. Arta este o simplă exacerbare a simţurilor… Ne aflăm în pragul unui dezastru total – situaţia lumii se înrăutăţeşte şi nu avem soluţii. Nu ne rămâne decât să aşteptăm sfârşitul acestei lumi – marea catastrofă despre care, în spiritul aceluiaşi negativism absolut, se fac tot felul de preziceri.

Prin urmare, repetăm întrebarea: încotro se îndreaptă lumea noastră? Nu avem, oare, decât aceste două posibilităţi de a privi lumea şi viaţa?

Dacă analizăm obiectiv perioada contemporană, este imposibil să evităm ideea de criză. Există multe lucruri nefuncţionale, inutile, uitate sau pierdute, depăşite sau uzate. În inima fiecărui om se face simţită o dorinţă intensă de schimbare, însă nu se ştie prea bine ce anume trebuie schimbat şi nici în ce direcţie se vor deschide căile cele mai viabile.

Morala atemporală, sentimentul că suntem mai mult decât realitatea imediată s-a diluat în conştiinţe, zace adormită în profunzimile inconştientului sau se iveşte, din când în când, fără a se face bine auzită în conştiinţa mulţimii dezorientate. Frumuseţea, curajul, onestitatea, fineţea bunului gust, delicateţea iubirii, spiritualitatea sunt ascunse, de parcă ar fi defecte ruşinoase, în spatele modei pasagere, al ironiilor, grosolăniei şi violenţei. Este de ajuns o privire pentru a observa agresivitatea individuală şi colectivă, intoleranţa suverană, dispreţul unora faţă de ceilalţi şi dorinţe vindicative pe toate planurile.

Nu există, atunci, nicio rază de lumină?

Sigur că există, cu condiţia să observăm şi să analizăm evenimentele din jur şi apoi să extragem învăţăminte din toate. Va exista lumină atâta timp cât ne vom păstra capacitatea de a visa o lume nouă şi mai bună şi vom depune efortul de a transforma visul în realitate. Raza de lumină va fi prezentă câtă vreme vom citi paginile mereu vii şi actuale ale Istoriei, învăţând din ele că am depăşit întotdeauna momentele triste şi dificile ale vieţii. Cel mai benefic optimism se exprimă, astfel, drept voinţa şi inteligenţa de a descoperi greşelile ce se repetă şi de a le înlocui cu decizii corecte.

Încotro se îndreaptă lumea noastră? Către propriul ei destin, iar noi, oamenii, nu suntem străini de el. A venit vremea să ne punem o nouă întrebare: sunt eu capabil să particip activ la momentul meu istoric? A răspunde afirmativ la această întrebare înseamnă a mobiliza capacitatea necesară înfăptuirii. Acum este momentul.