Parmenide, filosof grec de la începutul secolului V î.Hr., fondator al ”Școlii din Elea” este recunoscut ca fiind primul gânditor din istoria culturii occidentale care a exprimat clar dualismul fundamental existent în Univers între Ființă și Aparență. Pentru Parmenide, filosofia studiază aspectele interioare, esențele, și metoda (Nous) de a ajunge la Ființă.

Biografia

S-a născut în oraşul Elea, de pe coasta sudică a Peninsulei Italice, în anul 515 î.Hr.

A studiat doctrinele filosofice ale predecesorilor săi, Thales, Heraclit și Pitagora.

Se menționează că a avut un maestru pitagoreic, Aimenias, de la care a învăţat metoda deductivă, utilizată ulterior în lucrările sale.

Numele lui Parmenide este asociat și cu legile foarte bune pe care le-a dat concetățenilor săi.

Discipolii cei mai apropiați au fost Melissos din Samos și Zenon din Elea.

Opera

            Din scrierile sale s-au păstrat fragmentar în jur de 150 de versuri din cele peste 3000 aparținând poemului filosofic ”Despre natură”, împărţit în trei mari capitole: ”Introducere”, ”Calea Adevărului” şi ”Calea Opiniilor”. Parmenide este considerat filosoful care a utilizat pentru prima dată limbajul conceptual specific discursului raţional. A abordat, în special, teme de metafizică şi ontologie, adică studiul fiinţei sau al existenţei.

”Introducerea” descrie drumul imaginar al poetului, de pe pământ în lumea celestă, unde călătorește într-un car cu cai înaripați, condus de Fecioarele Soarelui, care cunosc drumul către Zeita simbol al Justeței și Inţelepciunii. Este o exprimare metaforică a procesului de instruire și inițiere prin care poetul dobândește capacitatea de a discerne între Opinie și Adevăr, cucerește conştiinţa ce vede Fiinţa sau Esenţa lucrurilor.

Parmenide deosebeşte lumea în sine a esenţelor – imuabilă şi atemporală,  de lumea senzorială a aparenţelor – efemeră și în permanentă transformare. Susţine că mulţimea lucrurilor existente, formele lor schimbătoare şi mişcarea acestora nu reprezintă decât aspecte ale unei realităţi eterne şi unice, numită Ființă. Doctrina sa, formulată pe principiul căreia “Totul este Unul”, duce la concluzia că orice afirmaţie privitoare la schimbare sau la nefiinţă este ilogică. Esenţa este unică,indivizibilă şi omogenă, nu are început sau sfârşit temporal sau spaţial.

În ”Calea Opiniei sau Aparenţei”,  se prezintă cunoașterea muritorilor, bazată pe opinie și aparență, pe percepția senzorială și pe mișcare.

În ”Calea Adevărului” se explică faptul că esenţele fenomenelor nu pot fi percepute nemijlocit (pe calea contactului senzorial), ci pot fi cunoscute doar pe calea raţiunii, spre deosebire de lumea manifestă, care poate fi percepută, dar nu şi înţeleasă. Cu alte cuvinte, în temeiul tuturor lucrurilor se află o esenţă eternă, neschimbătoare şi fără început. Parmenide concluzionează că experienţele senzoriale sunt asociate în mod clar schimbării, naşterii şi morţii, dar cum schimbarea este imposibilă rezultă că şi experienţa senzorială este în esenţă înşelătoare. Fiinţa poate fi percepută numai prin intuiţia intelectuală (Nous), o expresie a esenţei (mentale) aflate la baza întregului univers (într-un fel, Mintea Cosmică).

Influenţa lui Parmenide asupra filosofilor, care i-au urmat, se regăseşte în lucrările lui Empedocle, Anaxagoras şi ale Atomiştilor. O puternică influenţă a avut și  asupra operei lui Platoncare exprimă ideile acestuia mai ales în Dialogurile: Parmenides, Theaetetus, Republica și Sophist.