Ferdinando Carulli s-a născut în 1770 la Napoli, într-o familie distinsă. Primele noţiuni de teorie muzicală le primeste de la un preot, iubitor de muzică, având ca prim instrument violoncelul. La 20 de ani însǎ descoperă chitara, care avea să devină centrul vieţii sale. Deoarece în acea perioadă nu existau profesori de chitară în Napoli, Carulli este nevoit să înveţe pe cont propriu, dezvoltându-şi propriul stil. Extrem de talentat, ajunge în scurt timp să susţină concerte ce s-au bucurat de un succes considerabil. Acest lucru i-a permis iniţierea unor turnee în Europa unde înregistrează în continuare succese răsunătoare, îndeosebi la Milano şi Paris. La vremea aceea, chitara, un instrument cu 6 perechi de coarde, mai mult asemănătoare cu lăuta, era destul de puţin cunoscută în Europa. Prin urmare, marele merit al lui Carulli este acela că a reuşit să îndrepte atenţia cunoscătorilor, şi nu numai, asupra acestui instrument. La câţiva ani după căsătoria cu Marie-Joséphine Boyer din anul 1801, se stabileste în orasul considerat in avea vreme drept "capitala muzicii", Paris, unde îşi continuă parcursul ca muzician de succes dar şi renumit cadru didactic. Este iniţiatorul unei şcoli de predare a chitarei, deschizând calea recunoaşterii frumuseţii sunetului şi având un rol seminificativ la creşterea interesului pentru acest instrument. Ca urmare a eforturilor lui Carulli, chitara creşte în popularitate şi devine accesibilă chiar şi claselor de mijloc. La Paris îşi va publica cele mai multe dintre compoziţii, însă nu fără a se confrunta adesea cu refuzul editorilor de a-i tipări lucrările, considerate inaccesibile interpreţilor amatori. Această reacţie l-a determinat pe Carulli să-şi publice singur o parte dintre lucrările sale, dar şi pe cele ale altor compozitori. A avut foarte mulţi admiratori, astfel încât, în anii 1830 numeroşi chitarişti din Europa l-au urmat la Paris pentru a-i fi studenţi, determinându-l să depună un efort intens în dezvoltarea tehnicilor de predare. Astfel a luat naştere prima metodă completă de chitară clasică, folosită şi astăzi în studiul instrumentului. Interesul lui Carulli pentru chitară s-a extins dincolo de compoziţie, predare şi interpretare, incluzând şi proiectarea şi construcţia instrumentului. A colaborat îndeaproape cu producătorul francez de chitare René Lacote, pentru a ajuta la îmbunătăţirea sunetului acestora. Împreună au creat un instrument cu 10 coarde, asemănător harpei, numit decacord, pentru care Carulli a compus o serie de lucrări, interpretate şi astăzi. A murit la Paris, la 17 februarie 1841, la vârsta de 71 de ani. Chiar şi o scurtă privire asupra creaţiei şi biografiei lui Ferdinando Carulli dezvăluie faptul că acesta şi-a dedicat viaţa muzicii, îndeosebi chitarei, cu o energie creativă şi inovatoare specifică marilor artişti. A fost unul dintre cei mai prolifici compozitori ai secolului al 19-lea; a compus cel puţin 400 de piese pentru chitară, într-o perioadă de 12 ani. Din păcate, multe s-au pierdut, nefiind publicate.