Hector Berlioz s-a născut pe 11 decembrie, 1803, la Côte-Saint-André, Isère, în apropiere de Lyon. Tatăl său, medic, era un om cultivat, liber-cugetător, care dorea ca fiul să-i urmeze în carieră. De aceea nici nu se ocupă în mod deosebit de educaţia muzicală a copilului, care începe să studieze singur la vârsta de 12 ani. Învaţă să cânte la chitară, flaut şi flajeolet (instrument de suflat asemănător flautului) şi se instruieşte din manuale în ceea ce priveşte armonia. Începe să compună încă de acum mici piese: muzică de cameră şi romanţe. În 1821 este trimis la Paris, pentru a studia medicina. Anii de studenţie îi prilejuiesc contactul cu marile spectacole prezentate pe scena operei pariziene - acum îl descoperă pe Glück (şi începe să frecventeze asiduu biblioteca Conservatorului din Paris, unde îşi face copii după lucrările acestuia) sau pe Gaspare Spontini, cu care va deveni prieten şi pe care-l va promova mai târziu, în calitate de critic muzical. Dedică tot mai mult timp compoziţiei, încurajat de Jean-Francoise Lesueur, profesor la Conservator şi directorul Capelei Regale, care-l va pregăti apoi în particular. În 1823 publică primul său articol, în apărarea lui Spontini. Abandonează Medicina în 1824 pentru a se dedica în întregime muzicii; în 1826 studia compoziţia cu Lesueur şi Reicha Anton în cadrul Conservatorului din Paris. Va participa aici patru ani la rând la concursul pentru câştigarea "Prix de Rome", nu atât pentru recunoaşterea oficială, cât pentru bursa care i-ar fi oferit siguranţa financiară necesară creaţiei. Între timp cântă într-un cor şi scrie critică muzicală pentru a se întreţine, compune, ia contact cu muzica lui Beethoven, cu opera lui Goehte Faust şi învaţă limba engleză pentru a-l putea citi pe Shakespeare în original. Câştigă concursul în 1830, cu cantata Sardanapale, finalizată pe fundalul luptelor de pe străzile pariziene din timpul Revoluţiei din iulie. Iese entuziast în stradă, aranjează imnul naţional La Marseillaise, compune cu acelaşi avânt romantic uvertura la Furtuna lui Shakespeare - care va fi şi prima sa operă jucată pe scena Operei din Paris. 1830 este şi anul în care a compus capodopera sa Simfonia fantastică, aranjată ulterior pentru pian de Franz Liszt - de care-l va lega o strânsă prietenie. La finele anului 1831 pleacă pentru doi ani să studieze în Italia, după cum se stipula în "Prix de Rome". Roma i se pare un oraş prozaic, care nu-i înflăcărează imaginaţia (nici una dintre marile lui lucrări nu este scrisă în aceşti doi ani) şi de unde evadează periodic. Călătoreşte mult (Pompei, Napoli, Milano, Tivoli, Florenţa, Torino şi Genova), iar experienţele acestor călătorii se vor regăsi în lucrările lui. Revine la Paris în 1832. În 1834 compune la solicitarea lui Paganini un concert pentru violă - respins de virtuozul interpret şi care va deveni cunoscuta simfonie pentru violă şi orchestră Harold în Italia. După ce audiază lucrarea, Paganini îşi recunoaşte greşeala şi va îngenunchia în faţa autorului, proclamându-l geniu şi demn urmaş al lui Beethoven. De altfel, Berlioz se lovea adesea de neînţelegeri din partea interpreţilor şi a conducătorilor de orchestră, motiv pentru care decide să-şi dirijeze singur lucrările (devine astfel un apreciat dirijor, deşi nu va fi niciodată angajat pe un astfel de post). Muzica lui sfida regulile clasice ale armoniei, găsindu-şi ecou în creaţiile compozitorilor avangardei muzicale: Liszt, Wagner, Mahler şi Strauss. Sonoritatea puternică, mărirea numărului de instrumente, exploatarea efectelor timbrale prin registre largi, divizarea partidei instrumentale şi preocuparea pentru stereofonie sunt câteva din reperele gustului grandios al celui care avea să traseze contururile romantismului francez. Primeşte o comandă cu ocazia aniversării a zece ani de la Revoluţia din 1830 şi va compune Simfonia funebră şi triumfală (Recviem) - cea de-a doua mare lucrare cu care va rămâne în istoria muzicii. În 1844 publică celebrul său "Tratat de Instrumentaţie", iar ulterior va aduna în volum articolele de specialitate publicate de-a lungul timpului: "Serate orchestrale" şi "Memorii". Cum i se pare că publicul francez nu este în măsură să-i înţeleagă muzica, începe să călătorească tot mai des prin lume: Italia, Germania, Anglia, Austria, Rusia, Belgia ş.a. În 1864 este ales membru al Legiunii de Onoare din Franţa. Moare în anul 1869, iar ultimele sale cuvinte se spune că au fost: "În sfârşit, acum vor cânta muzica mea".