“Aşa cum un lanţ este tot atât de puternic pe cât de puternică este cea mai slabă verigă a sa, tot aşa, pentru a avea o Umanitate mai bună, fiecare dintre noi trebuie să fie mai bun”.
- Prof. J.A.Livraga, Conferinţă 1973 -

Cu prilejul celebrării celei de-a Patruzecea Aniversări de la întemeierea Noii Acropole, revista “CAIETE DE CULTURĂ” din Spania a dorit să realizeze un interviu cu Directorul Internaţional al OINA, prof. Delia Steinberg Guzmán, oferindu-i prilejul de a-şi exprima punctul de vedere referitor la Asociaţia pe care o conduce. Noua Acropolă, care există astăzi în mai mult de patruzeci de ţări din întreaga lume, este o organizaţie complexă, care reuneşte oameni ce aparţin unor culturi foarte variate, reuşind să armonizeze această atât de mare diversitate, graţie unor obiective comune şi împărtăşirii aceleiaşi sensibilităţi. Profesoara Steinberg Guzman a preluat sarcina de directoare a Noii Acropole începând cu anul 1991, după ce timp de aproape douăzeci de ani a depus o activitate prodigioasă în fruntea Asociaţiei din Spania.

Î : În contextul celei de-a Patruzecea Aniversări, între trecut şi viitor, ce particularităţi ale Noii Acropole se manifestă în mod pregnant?

R : Este foarte important faptul că împlinim patruzeci de ani, deoarece acest lucru indică o continuitate. Pentru o mişcare filosofică acest lucru arată că nu a fost vorba de încă un impuls în plus printre multe altele, că nu este un simplu capriciu faptul că am ieşit în public cu ceva nou şi că nu am făcut-o numai pentru a atrage atenţia. Munca desfăşurată timp de patruzeci de ani demonstrează că ideea de bază este valoroasă, că persoanele care s-au adunat în jurul ei i-au înţeles valabilitatea şi au format acest adevărat lanţ uman, având în vedere că în aceşti patruzeci de ani s-au succedat deja câteva generaţii.

Dacă stăm să reflectăm, patruzeci de ani sunt suficienţi pentru a putea vorbi de o istorie a Noii Acropole. Dacă avem în vedere că totuşi filosofia pe care o promovăm vine dintr-un trecut foarte îndepărtat, care ar trebui să se relanseze către un viitor nelimitat în timp şi ne gândim că am lansat această idee în perspectiva acestui viitor, atunci nu putem vorbi despre o maturitate similară cu cea a unei persoane ce ar avea aceeaşi vârstă.

În orice caz, istoria pe care o vom trece în revistă este a noastră. Au existat primii ani în care am încercat diferite modalităţi de expresie, am tatonat, am acumulat experienţe, am perfecţionat multe activităţi pe care urma să le desfăşurăm. Au fost ani de început, de creştere. Noua Acropolă este asemenea unui copil care creşte: la început acest lucru este vizibil, iar puţinele lucruri care îi reuşesc par mari şi importante. Pe măsură ce trec anii apare o senzaţie de încetinire. Eu nu cred că ar fi vorba de o încetinire în adevăratul înţeles al cuvântului, ci că este la fel ca la orice fiinţă umană: odată ce s-a încheiat creşterea în înălţime, urmează dezvoltarea altor valori. Consider că Noua Acropolă se află tocmai în această fază. Nu mai suntem în etapa minunată de expansiune şi de creştere, cu toate că în fiecare an se trasează jaloanele extinderii sale în viitor, dar - în schimb - trecem printr-o perioadă de dezvoltare interioară şi încercăm prin toate mijloacele să captăm această maturitate, atât în structurile noastre cât şi în cei care construiesc acest Ideal. Aceasta este ceea ce am desprins ca o sinteză a celor patruzeci de ani.

Î: După dispariţia Fondatorului său, Noua Acropolă este diferită?

R: Nu. Dimpotrivă: dispariţia Fondatorului ne-a obligat să conturăm fiinţa noastră proprie ca Noua Acropolă şi, departe de a întemeia o altă Nouă Acropolă, am întărit, cu un şi mai mare entuziasm, legătura cu rădăcinile noastre. Dispariţia Fondatorului Noii Acropole ne-a orientat şi mai mult în această direcţie. Se subînţelege că, pe măsură ce trece timpul şi istoria ia diferite direcţii, toţi ne vedem obligaţi să ne modificăm atitudinile şi limbajul, punctele de vedere şi formele de acţiune, însă esenţa nu se schimbă. În acest sens, cred că dispariţia Fondatorului ne-a determinat să fim mai mult Noua Acropolă decât înainte. Necesitatea de a ne simţi noi înşine este majoră şi acest fapt a făcut să reluăm ideile originare, ţinând seama de un lucru foarte important şi anume posibilitatea de a le amplifica şi extinde prin tot mai multe moduri de acţiune.

Î: Care ar fi aceste idei fundamentale?

R: În mod sintetic ele sunt exprimate în cele Trei Principii fundamentale ale Noii Acropole dar, ca în fiecare filosofie, trebuie să ne referim la om, la lume şi la Divinitate; pe aceste trei coloane se sprijină de asemenea munca filosofiei acropolitane.

Ce se caută, referitor la om? Necesitatea, manifestată la toate fiinţele vii, de a se întâlni cu sine însuşi. Fiecare fiinţă umană, de-a lungul întregii sale vieţi, încearcă să se caute pe sine. Marea problemă este că nu fiecare reuşeşte să se regăsească în final; de aici, după părerea mea, provin mâhnirile, frustrările şi faptul că multe persoane nu ştiu ce să facă cu propria lor viaţă. Şi acest lucru se întâmplă pentru că pur şi simplu nu s-au regăsit. Această regăsire nu este un fapt miraculos: este înţelegerea propriei esenţe, cine suntem, pe ce valori contăm şi cum le putem dezvolta, ce putem face cu ele, care sunt valorile noi pe care ne putem baza pentru a ne avânta în viaţă. Aceasta este una din etapele primordiale şi anume întâlnirea omului cu sine însuşi, nu din satisfacţia de a spune eu sunt cineva şi mă aflu aici, ci acesta sunt eu, am ceva şi pot face ceva.

În ceea ce priveşte lumea, odată ce un individ s-a întâlnit cu sine însuşi, trebuie să răspândească aceste energii către toţi ceilalţi. Noi nu trăim singuri; dintotdeauna am trăit în societate şi cred că nu este vorba de o pedeapsă, ci de o probă pe care destinul ne-o propune tuturor; şi anume capacitatea noastră de convieţuire, de a trăi în societate împreună cu ceilalţi; ce putem face nu pentru a ne satisface egoismul, ci pentru a simţi că suntem utili lumii. Şi aceasta este o altă mare propunere a filosofiei acropolitane: slujirea umanităţii, slujirea societăţii, nu a unei umanităţi foarte îndepărtate şi foarte abstracte, ci a societăţii, a oamenilor care ne înconjoară, a micilor nuclee umane.

Referitor la Divinitate, propunem ca Universul să nu fie privit ca ceva aleator, ci să observăm că există o mare lege universală şi că, în acelaşi timp, există legi derivate fundamentale, exprimate în Natură, în însăşi fiinţa umană, în toate regnurile vieţii; şi că este important să ne simţim parte integrantă a acestui Univers şi nu doar simpli observatori. Şi să nu gândim că, dacă există şi alte sisteme solare şi multe alte stele, aceasta nu ne priveşte şi nu are nimic de-a face cu noi. Deşi pare o idee grandioasă, este interesant să putem simţi că facem parte, în acelaşi timp, din ceva infinit de mare şi din ceva infinit de mic.

I: Este adevărat că Noua Acropolă este conectată la un val de spiritualitate care caracterizează acest final de mileniu.... În ce mod atitudinea filosofică a Noii Acropole răspunde la neliniştea spirituală a omului contemporan care îşi dă seama de criza materialismului?

R: Nevoia de spiritualitate a existat dintotdeauna; nu cred că este o situaţie tipică doar pentru acest final de mileniu. În realitate, această necesitate spirituală s-a manifestat în diferite momente istorice în concordanţă cu circumstanţele lor specifice şi de aceea nu întotdeauna o recunoaştem, nu întotdeauna ne dăm seama că ne aflăm în faţa aceluiaşi fenomen. Unii îl numesc spiritualitate, alţii interiorizare, căutare psihologică. Cuvintele sunt diferite dar toate reflectă acea atitudine umană care nu se mulţumeşte doar cu o viaţă materială şi cu un ansamblu de satisfacţii materiale, deoarece cu cât mai mult le căutăm şi le obţinem, cu atât mai mari par golul şi neliniştea exprimându-se printr-un şir de “de ce”-uri.

Secolul nostru a impulsionat necesitatea spirituală tocmai pentru că l-a adus pe om la extrema inimaginabilă a unui materialism care nu întotdeauna a putut triumfa, cum de altfel a demonstrat-o însăşi Istoria, dar care a lăsat drept sechele concepţiile materialiste. Poate, cea mai mare dificultate pe care o întâmpină Noua Acropolă este aceea de a oferi o cale spirituală - mistică, dacă o putem numi aşa - şi practică, în mijlocul unui ansamblu de idei care materializează totul, minimalizează totul şi pretinde întotdeauna rezultate imediate. Oamenii doresc spiritualitate azi, rezultate mâine şi vor să vadă schimbări chiar înainte de a-şi fi pus în mişcare propria lor fiinţă interioară.

Cred că aceasta este situaţia cu care va trebui să ne confruntăm şi pe care vrem să o modificăm, nu doar în secolul acesta, ci şi în cel următor, redându-i omului răbdarea, percepţia timpului: în sensul că lucrurile importante nu se obţin într-un minut, că cineva nu se poate dezvolta într-o zi şi nici într-o săptămână şi nici într-un an.

Aceasta este o mare necesitate spirituală: nu este suficientă anxietatea, ci este nevoie de perseverenţă pentru ca această anxietate să se convertească în realizare.

I: Care sunt necesităţile lumii actuale pe care Noua Acropolă le consideră cele mai stringente?

R: Un mare defect al societăţii noastre pare a fi superficialitatea şi, pentru a o atenua, filosofia oferă o cale de interiorizare pe care o consider fundamentală. Tot ce este superficial, este în acelaşi timp şi efemer, iar ceea ce noi oferim este o filosofie vitală, transcendentală, care să ne poată fi de folos atât azi cât şi mâine şi pe care să o putem lăsa moştenire urmaşilor noştri fără nici un fel de ruşine, astfel încât generaţiile viitoare să nu simtă că s-ar adăpa din ceva vechi şi desuet, ci din ceva peren.

În loc de superficialitate propunem aprofundare, seriozitate, capacitatea de a merge în miezul lucrurilor, la rădăcina lor, înţelegând că ceea ce se vede nu este altceva decât o consecinţă a ceva profund.

O altă conjunctură în care trăieşte lumea noastră este frica. Oamenilor le este foarte teamă, probabil pentru că sunt superficiali şi nu au nimic de care să se fixeze, nimic sigur în care să se afirme. Se tem de toate, totul le provoacă nesiguranţă, iar această frică, la rândul ei, se exprimă prin diferite feluri de reacţii. Există frici care se traduc prin timidităţi, prin diferite forme de fugă din faţa vieţii şi a experienţelor ei. Există alte frici care se manifestă prin agresivitate, violenţă. Însă, eu cred că atât cei care fug de viaţă cât şi ceilalţi care o înfruntă în mod violent nu fac altceva decât să demonstreze că le este teamă.

Filosofia ajută la risipirea marilor îndoieli şi a marilor temeri, deoarece afirmă idei şi generează fiinţe umane conştiente de propria lor realitate. Cel care este conştient de realitatea sa, chiar dacă nu este o realitate completă sau perfectă, acela nu se teme. Cel care ştie că nu este perfect, dar că poate să devină, nu se mai teme.

Cel care ştie că nu este complet, dar are posibilitatea să înveţe tot mai mult, nu se teme. Acela care se simte ignorant şi nu ştie cum să iasă din ignoranţă, se teme. Îi este frică şi celui care se îndoieşte şi nu ştie cum să-şi rezolve incertitudinile. Şi celui care simte că lumea îl loveşte îi este frică. Această aprofundare în scopul de a atenua frica şi superficialitatea este una din posibilităţile oferite de Noua Acropolă. Şi în ceea ce priveşte Filosofia, există alte contribuţii foarte clare şi evidente: sunt contribuţii culturale, care privesc aspectul vital al omului. Cele care ating toate expresiile sale, fie în domeniul artei, ştiinţei, religiei, sau în viaţa socială şi îi oferă, de asemenea, răspunsuri pentru a trăi din plin toate aceste aspecte, pe care le numim, în ansamblu, cultură.

I: Ca muzician care v-aţi dedicat mulţi ani studiului, dar şi practicii pe tărâmul muzicii, cum aţi intrat în domeniul filosofiei?

R: Dacă muzica este studiată cu seriozitate, se decoperă faptul că nu există o distanţă între muzică şi filosofie. Este imposibil să faci artă cu adevărat fără să aprofundezi ceea ce faci, fără să te întrebi de unde vine această frumuseţe, de ce există opere care dăinuie toată viaţa, de ce există lucruri care nu se schimbă niciodată şi de ce te întorci întotdeauna la aceleaşi lucruri. De ce interpretul, aflat pentru a nu ştiu câta oară în faţa aceleiaşi opere, poate varia nuanţele interpretative, întâlnindu-se, fără îndoială totuşi, cu unul şi acelaşi mesaj, cu unul şi acelaşi izvor al frumuseţii. Pentru mine nu a fost deloc dificil să găsesc conexiuni între muzică şi filosofie, deoarece, fără să-mi dau seama, pe măsură ce mă ocupam de muzică, îmi puneam mari întrebări Filosofice. Şi, mai mult, cred că noi avem realmente nevoie de ea; adică cele două au fuzionat pentru mine într-una singură şi aş putea spune, repetând cuvintele Maestrului meu, profesorul Livraga, că “filosofia este o muzică ce se face cu sufletul”.

I: Există oare o mare Filosofie, dincolo de diferitele filosofii?

R: Multele filosofii sunt acelea care alcătuiesc Istoria Filosofiei. În ea observăm, în ultimele secole, o competiţie care vizează originalitatea. Toate acestea ne îndepărtează de Filosofie. Prefer să căutăm Filosofia care, aşa cum au spus primii filosofi clasici ce ne-au pus în contact cu ea, este căutarea adevărului. În istorie nu este important momentul; cred că toate fiinţele umane au nevoie să se întâlnească cu adevărul, deşi pentru aceasta trebuie să treacă prin adevăruri mici. Eu înţeleg că urcarea unei scări se face prin intermediul mai multor trepte, şi că toţi vrem să urcăm această scară. Filosofia este cea care încearcă să întâlnească adevărul, justeţea, frumuseţea, într-un cuvânt, este o Filosofie a unităţii. De aceea, fără să ne îndepărtăm de studiul filosofiilor, al diverselor concepţii şi al diverselor maniere de a promova aceste adevăruri, credem că sarcina cea mai importantă pe care ne-o putem propune este găsirea axei unitare care le îmbină pe toate.