Un bătrân avea mai mulți fii. Când aceștia au crescut, au inceput să-i spună uneori vorbe grele tatălui, răstindu-se și cerând socoteală pentru ce n-a putut face pentru ei și pentru ce n-au primit din ceea ce considerau că li se cuvine.
Ori de câte ori băieții se comportau ca atare, bătrânul nu zicea nimic, dar lua câte un cui și-l bătea în prispă.
Așa prispa a ajuns să fie plină de cuie de sus până jos.
Unul câte unul și-au întemeiat familii, au avut la rândul lor copii și au văzut ce înseamnă să fii părinte.
Și-atunci și-au amintit de vorbele grele spuse tatălui. Au venit împreuna la bătranul care ședea pe prispă și și-au cerut iertare.
Bătrânul nu a zis nimic. A intrat în casă, a luat un clește și a început să scoată toate cuiele înfipte în lemnul prispei. Unul câte unul până nu a mai rămas niciun cui înfipt în lemn.
Băieții l-au întrebat nedumeriți de ce a bătut atâtea cuie în lemnul prispei și de ce le-a scos acum.
Bătrânul le-a răspuns că de fiecare dată când l-au acuzat, el a înfipt un cui în prispă. Acum ca și-au cerut iertare, toate acestea sunt iertate. Dar asa cum rămâne un gol în urma cuielor scoase din lemn, așa rămân și amintirile.