ste fiul lui Georg Händel, şambelan şi bǎrbier-chirurg al ducelui de Saxa, om practic care visa sǎ facǎ din el un meşteşugar la fel de iscusit în câştigarea banilor. Copilul însǎ îşi petrecea timpul în faţa clavecinului pe care i-l cumpǎrase o mǎtuşǎ cu înclinaţii artistice. Vestea despre talentul lui ajunge la urechile ducelui, care-i va obliga pe pǎrinţi sǎ se îngrijeascǎ de educaţia muzicalǎ a bǎiatului. Începe studiul cu organistul W. Zachow, artist modern care-i predǎ lecţii de clavecin şi armoniu şi noţiuni teoretice (armonia, contrapunctul, compoziţia). La 17 ani se înscrie la Facultatea de Drept, aşa cum ar fi dorit tatǎl sǎu, mort între timp, dar va abandona cursurile, dedicându-se pasiunii pentru muzicǎ. Organist şi maestru de canto la o şcoalǎ din Halle, formeazǎ un cor pentru care va compune o serie de cantate. În 1703 pleacǎ la Hamburg, unde se angajeazǎ ca violonist la Operǎ şi ia lecţii de compoziţie cu Mattheson. Aici va compune primul oratoriu, Pasiunea dupǎ Ioan (1704) şi douǎ opere (Almira şi Nero, 1705). Uşurinţa cu care lucra şi succesul imediat îi atrag duşmǎnia maestrului sǎu, cu care ajunge chiar sǎ se batǎ în duel. (Invidia confraţilor şi rivalitatea cu teatrele concurente îl vor urmǎri, de altfel, toatǎ viaţa.) Era tot timpul dornic sǎ înveţe, sǎ-şi desǎvârşeascǎ educaţia muzicalǎ, convins cǎ scopul tuturor artiştilor este atingerea perfecţiunii. Va cunoaşte muzica lui Alessandro şi Domenico Scarlatti, Corelli etc. în timpul celor douǎ cǎlǎtorii pe care le face în 1707 şi 1709 în Italia - ţara muzicii şi patria operei, unde triumfǎ la rândul sǎu cu operele compuse acum, Rodrigo şi Agrippina, şi oratoriile latine. Întors în Germania, devine capelmaistru la Curtea de Hanovra. Va pleca însǎ foarte curând la Londra, la premiera operei sale Rinaldo. Revine aici (1712) şi va fi naturalizat ca cetaţean englez în 1726, dupǎ ce prinţul de Hanovra ajunge pe tronul Angliei, sub numele de George I. Este primul compozitor independent, care reuşeşte sǎ îşi câştige traiul integral din muzicǎ. Din 1719 este directorul societǎţii "Royal Academy of Music", pe care a iniţiat-o. Societatea dispunea de un teatru de operǎ care avea mereu sǎlile pline, dar îi aduce şi noi duşmǎnii (J. Swift îl acuza cǎ "italienizeazǎ" muzica englezǎ). Sala îi va fi luatǎ, dar Händel nu cedeazǎ şi va prezenta, în sǎli închiriate, noi şi noi lucrǎri de succes. Se ajunge pânǎ la comploturi împotriva interpreţilor din trupa sa, care sunt expulzaţi din Anglia. Nu a fost însǎ lipsit nici de recunoaştere ("cel mai mare om de geniu şi talent muzical de la Orfeu încoace", afirma vicontele Percival) şi despre puţini compozitori s-a scris aşa de mult în timpul vieţii lor. Îi rǎmâne bucuria creaţiei şi va compune într-un ritm ameţitor, deşi se pare cǎ o parte din muzica lui nu este originalǎ - dar contemporanii priveau cu indulgenţǎ practica plagiatului (Abatele Prévost gǎsea cǎ îndemânarea lui de a transpune în stil italian lucrǎri ale lui Lully sau cantate franceze este "scuzabilǎ"! "Niciodatǎ n-a fost perfecţiunea în artǎ combinatǎ în acelaşi om cu o asemenea productivitate"). Când muzica italianǎ nu mai stârneşte interesul englezilor, iar operele lui sunt date uitǎrii, va compune marile sale oratorii. Cel mai celebru este Messia, singura lucrare, de altfel, care s-a bucurat de popularitate în afara Angliei în secolele XIX-XX, când Händel pǎrea uitat. Se apreciazǎ chiar cǎ ar fi cea mai popularǎ piesǎ coralǎ compusǎ vreodatǎ, cu peste 30 de versiuni; i-au fost închinate poeme, iar gestul regelui George I de a se ridica în picioare în timpul corului Aleluia a creat o tradiţie care s-a perpetuat pânǎ în zilele noastre. Va compune de-a lungul vieţii o operǎ imensǎ (aproape toate genurile): 46 de opere (Iulius Caesar, Xerxes etc.), 32 de oratorii şi 10 caiete mari de muzicǎ sacrǎ (Saul, Dixit Dominus, Messia, Solomon, Te Deum), muzicǎ vocalǎ de camerǎ, muzicǎ instrumentalǎ pentru pian şi orgǎ (Muzica apelor), sonate, triouri, 12 concerti grossi, romanţe şi balade. Este ultimul reprezentant al barocului european, dar patosul lui eroic prevesteşte spiritul beethovenian (Rolland l-a caracterizat ca un "Beethoven înlǎnţuit") şi lirismul epocii romantice. În 1751 îşi pierde vederea şi pune capǎt compoziţiei, deşi a continuat sǎ dea concerte şi a apǎrut în public, ca organist, cu doar o sǎptǎmânǎ înainte de a muri. A fost înmormântat la Westminster Abbey.