Carl Philipp Emanuel Bach se naşte la 8 martie 1714, fiind al doilea, dintre cei trei fii ai lui Johann Sebastian şi al Mariei Barbara Bach. La 10 ani intră la Colegiul St. Thomas din Leipzig şi continuă să studieze jurisprudenţă la universitatea din acelaşi oraş şi apoi Frankfurt, absolvind la 24 de ani. Nu va practica însă niciodată dreptul, ci va alege să urmeze calea muzicii.

Intră în serviciul lui Frederic al II-lea cel Mare, pe atunci doar prinţ moştenitor, devenind apoi membru al orchestrei regale, unde se impune ca unul dintre cei mai buni interpreţi la instrumentele cu claviaturi – pian, orgă etc şi compune aproape 30 de sonate şi concerte. Reputaţia sa creşte după compunerea a două sonate, pentru Frederic cel Mare, respectiv pentru marele duce de Württemberg.

Sonatele, de altfel, vor rămâne creaţiile sale cele mai înalte – lucide stilistic şi anticipând perioada clasică, delicate şi tandre prin expresivitatea deosebită, se remarcă totodată prin libertatea şi varietetea structurală nemaiîntâlnite, marcând un moment important în istoria genului.

Se căsătoreşte în 1744 cu Johanna Maria Dannemann.

În 1768, la moartea bunicului său, iese din serviciul regal şi ia locul acestuia în calitate de capelmaistru la Hamburg, începând, prin natura funcţiei, să acorde atenţie muzicii bisericeşti şi compunând un an mai târziu oratoriul Israeliţii în deşert.

Este unul dintre compozitorii care fac tranziţia dintre perioada barocă, respectiv rococo şi cea clasică a muzicii.

Moare la 17 decembrie 1788, la Hamburg.

Deşi după secolul XIX opera sa cade în uitare, a fost totuşi un artist foarte apreciat de cei care au ştiut să recunoască valoarile muzicale, însăşi Mozart a declarat „El este tatăl, iar noi suntem copiii săi”, iar Ludwig van Beethoven şi-a exprimat admiraţia faţă de geniul predecesorului său. Helmuth Koch avea să redescopere muzica lui Carl Philipp Emanuel Bach şi să înregistreze simfoniile sale în 1960, iar mai apoi Hugo Ruf va readuce pe scenă sonatele sale pentru pian.

Johann Christian Bach III (strǎmoşii care au purtat înaintea lui acest nume nu au fost muzicieni) este al unsprezecelea şi cel mai tânǎr fiu al lui Johann Sebastian Bach şi al celei de-a doua soţii a acestuia, Anna Magdalena. S-a nǎscut la Leipzig, Germania, când tatǎl sǎu avea deja 50 de ani. A studiat iniţial cu acesta şi, probabil, cu vǎrul lui Johann Elias. La vârsta de 15 ani, dupǎ moartea tatǎlui, este trimis sǎ locuiascǎ şi sǎ studieze cu Carl Philipp Emanuel - fratele sǎu mai mare, considerat în vreme cel mai talentat la muzicǎ dintre copiii Bach -, la Berlin.

A fost unul dintre puţinii membri ai familiei Bach cǎruia i-a plǎcut sǎ cǎlǎtoreascǎ. La 20 de ani pleacǎ la Bologna şi în 1756 devine elevul lui Padre Martini, care-l priveşte ca pe un fiu. Rǎmâne multǎ vreme în Italia, unde şi-a schimbat numele în Giovanni Bach şi s-a convertit la catolicism (Johann Sebastian era un om religios, luteran practicant). A fost pentru scurt timp organist la Catedrala din Milano (1760) – de unde şi renumele de “Bach milanezul”. Scrie muzicǎ sacrǎ, dar ulterior se îndreaptǎ spre muzica de operǎ, ceea ce îi aduce reproşuri privind îndatoririle sale oficiale ca organist.

În 1762 cǎlǎtoreşte la Londra, în calitate de compozitor, la premierele a trei dintre operele sale. John Bach, cum îşi va spune aici, se bucurǎ de succes şi devine compozitor la Teatrul Regal din Londra. Primeşte oferta de a fi maestru de muzicǎ pentru regina Charlotte şi copiii ei şi ajunge un personaj cunoscut şi pe scena socialǎ. De altfel, s-a bucurat în timpul vieţii de mai multǎ faimǎ decât ilustrul sǎu tatǎ. În 1764 îl întâlneşte pe Mozart (care avea 8 ani), pe care-l introduce în societatea muzicalǎ englezǎ şi pentru care este un model – acesta va scrie primele sale trei simfonii sub influenţa lui “Bach londonezul”.

Devine prietenul unuia dintre vechii elevi ai tatǎlui sǎu, Carl Friedrich Abel, celebru interpret la viola da gamba, cu care începe o serie de concerte (iniţial în casa lui Carlisle, apoi într-o salǎ din King Street) - cunoscute mai târziu drept “Concertele de la Hanover Square”, salǎ care promova muzica modernǎ a timpului. Instituţia concertului era la începuturile ei; audiţiile se realizau prin eforturile compozitorului care voia sǎ-şi prezinte lucrǎrile, iar ideea de artist concertist, dispus sǎ cânte muzica altuia, era de domeniul viitorului.

A atins apogeul carierei sale componistice în anii 1770. Spre finele acestei perioade popularitatea sa pǎleşte şi sǎnǎtatea i se înrǎutǎţeşte, legat şi de problemele financiare. Cu timpul este dat uitǎrii şi moare, la 46 de ani, la Londra. Este înmormântat în cimitirul St. Pancras.
Lasǎ în urma sa un numǎr impresionant de lucrǎri: opere (Orione, Zanaida, Temistocle, Lucio Silla, Amadis de Gaules ş.a.); balete; 49 de simfonii; 13 uverturi; 31 de simfonii concertante; 37 de concerte pentru pian şi orchestrǎ; 9 cvintete; 29 de cvartete; 38 de sonate pentru clavecin şi violinǎ; duete; sonate pentru pianoforte etc. Cele care îl reprezintǎ cu adevǎrat (doar în unele i se recunoaşte personalitatea şi originalitatea) îl plaseazǎ printre precursorii clasicismului: formǎ limpede, mai puţin încǎrcatǎ, cu o structurǎ armonicǎ; introducerea pianului cu ciocǎnele – denumit pianoforte, care oferea posibilitatea realizǎrii nuanţelor. Muzica lui îmbinǎ tehnica germanǎ cu graţia şi fluenţa italianǎ. Deşi tributar modei epocii, abordeazǎ cu profunzime şi inspiraţie toate genurile. Desǎvârşeşte principalele forme orchestrale: simfonia şi uvertura, precum şi concertul clasic pentru pian - este primul compozitor care preferǎ pianul vechilor instrumente cu coarde, cum ar fi clavecinul - şi utilizeazǎ cu mǎiestrie instrumentele de suflat din lemn.

Sunt greu de gǎsit similitudini cu muzica compusǎ de tatǎl sau de fratele sǎu – este singurul din familia sa care a compus opere şi a optat pentru stilul galant (rococo), cu accent pe estetica melodiei şi acompaniament, fǎrǎ a da importanţǎ contrapunctului sau frazei complicate. A scris într-o manierǎ elegantǎ, legatǎ de ţelurile lui sociale, care nu atinge neapǎrat o mare profunzime.

Johann Sebastian Bach a fost un mare compozitor şi organist din perioada barocă. Alături de Georg Friedrich Händel a adus în lumina istoriei prin creaţia sa o culme şi o sinteză a întregii muzici a barocului.

S-a născut într-o familie de artişti profesionişti, tatăl său fiind muzician de curte şi organist la biserica din oraş. Rămas orfan de ambii părinţi de la vârsta de nouǎ ani, pleacǎ să locuiască la Ohrdurf, cu fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, care era organist. Aici are primele întâlniri cu orga, pentru care dovedeşte o mare înclinaţie. Din dorinţa de a se perfecţiona tot mai mult, ajunge să îi cunoască pe cei mai mari organişti ai vremii, printre care: Georg Böhm, Dietrich Buxtehude şi Johann Adam Reinken. Primul său post de organist îl obţine in 1703, în oraşul Armstadt, apoi la Muhlhausen - de unde datează şi primele sale compoziţii, precum celebra Toccata si Fuga în Re minor.

În 1708, Bach obţine postul de organist şi maestru de concerte la curtea de la Weimar. În această perioadă compune majoritatea repertoriului său de fugi şi Clavecinul bine temperat, care conţine 48 de toccate şi fugi, câte două pentru fiecare tonalitate majoră şi minoră.

Din 1723 activează ca director muzical şi cantor la biserica St. Thomas din Leipzig, unde compune lucrări ca Pasiunea după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ş.a.

Bach a avut cu cele două soţii ale sale 21 de copii, dintre care cinci au devenit muzicieni consacraţi: Wilhelm Friedmann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach şi Carl Philipp Emanuel Bach.

 

Bach, un muzician complex şi realist, s-a inspirat în creaţiile sale şi din viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi. În schimb, Pasiunile, operele sale monumentale, sunt bazate pe texte biblice şi constituie adevărate drame muzicale - cea mai reprezentativă fiind Pasiunea după Matei. Cunoscut ca o persoanǎ modestă şi credincioasă, Bach a scris numeroasele lucrări de factură religioasă atât cele de mari proporţii ca Missa în Si minor, cât şi cantatele religioase. Altele, de tip laic, erau compuse pentru momente importante din viaţa umană precum: Cantata cafelei, Cantata primăverii, Cantata ţărănească sau Cantata nupţială.

Creaţia lui ne uimeşte şi astăzi prin intensitatea polifoniei, a abundenţei melodice, a ritmurilor şi armoniilor care se înlănţuie cu o precizie matematică oferind ascultatorilor echilibru, linişte şi încântare sufletească. Lucrările vocal-instrumentale constituie cea mai mare parte a creaţiei lui Bach. De la prelucrările corale până la operele monumentale, Bach străbate un lung drum în care a sintetizat totalitatea mijloacelor de limbaj, punând în valoare resursele vocii umane, ale orchestrei şi ale corului cunoscute până atunci, pentru a crea o muzicǎ de înaltă valoare.

Formele instrumentale pe care le-a abordat sunt: fuga, suita, concerto grosso, uvertura, preludiul, toccata, cel mai important loc ocupându-l creaţia pentru clavir. Nemulţumit de posibilităţile tehnice ale acestuia, îi depăşeşte limitele, prevestind apariţia pianofortelui. În stilul concertant pentru orchestră, Bach ne-a lăsat un ciclu de 6 concerte brandemburgice. Este primul compozitor care îi dǎ clavecinului rolul de solist. A compus, de asemenea, sonate cu acompaniament pentru vioară sau partite solo, precum şi sonate pentru flaut, 48 de preludii şi fugi cuprinse în cele două caiete denumite Clavecinul bine temperat. Bach şi-a încununat experienţa în arta contrapunctică prin lucrările Arta fugii şi Ofrandă muzicală.

Creaţia instrumentală a lui Bach a sintetizat arta claveciniştilor francezi cu cea a violoniştilor italieni şi a organiştilor germani. Muzica lui instrumentală a repus în valoare arta veche, anticipând în acelaşi timp viitorul stil clasic.

Prin frumuseţea şi vastitatea operei sale, Ludwig van Beethoven este probabil compozitorul ce ocupă cel mai important loc în Istoria muzicii. Născut în jurul datei de 16 decembrie 1770 în micul oraş german Bonn, fascinează prin muzica sa, în ciuda schimbărilor sociale şi culturale care au avut loc din secolul XVIII şi până astăzi.

Ludwig van Beethoven a făcut parte dintr-o familie modestă, având încă şase fraţi - dintre care doar trei au supravieţuit vârstei copilăriei. Tatăl său, un modest cântăreţ la curtea din Bonn, i-a recunoscut timpuriu talentul şi a încercat, fără succes, să-l transforme într-un copil minune, cum fusese şi Mozart. El i-a şi organizat, pe când avea 8 ani, primul concert la 26 martie 1778, la Cologne.

Beethoven va începe, însă, să studieze serios muzica de la vârsta de 10 ani, avându-l ca profesor pe Gottlob Neefe. Acesta i-a ţinut elevului sǎu şi cursuri de filosofie antică şi modernă, pe lângă educaţia muzicalǎ. Mai târziu, compozitorul va ţine sub sticla de pe biroul de lucru diverse citate din inscripţiile de pe monumente antice egiptene.

La vârsta de 12 ani, Beethoven reuşeşte să compună prima sa lucrare muzicală: Variaţiuni pentru pian pe un marş de Ernst Christoph Dressler. Profesorul său declara mai târziu că Beethoven ar putea ajunge viitorul Mozart.

În 1784 este angajat, datorită talentului său ca organist, în orchestra prinţului elector Maximilian Franz. Pentru a studia cu Mozart va fi trimis în 1787 la Viena, oraş în care, după moartea mamei, se mută definitiv, şi unde studiază mai întâi cu Haydn, apoi cu Salieri şi Albrechtsberger.

În 1800, Beethoven prezintă prima sa simfonie, influenţată de muzica lui Haydn şi Mozart. Un an mai târziu începe să realizeze că îşi pierde auzul şi compune într-un ritm tot mai alert. Simfonia a III-a, denumita Eroica, a fost scrisă iniţial în onoarea lui Napoleon, în care vedea un eliberator, dar pe care va ajunge sǎ-l deteste şi sǎ îi scoatǎ numele din partiturǎ. Tot în aceastǎ perioadă apare şi singura sa operă, Leonore, căreia îi schimbă numele în Fidelio cu ocazia premierei din 1805. Teama cǎ ar putea surzi complet, îl determine să compună febril tot mai multe lucrări, printre care: Pastorala, Uvertura Coriolan, Für Elise.

În ultima perioadă a vieţii, Beethoven a început să compună şi o a zecea simfonie, pe care însă nu a apucat sǎ o termine. A decedat în data de 26 martie 1827 la Viena, la înmormântare luând parte mii de oameni care îi apreciaseră muzica.

 

Evoluţia stilului muzical al lui Beethoven este considerată o punte între stilul clasic al lui Mozart şi Haydn cu care a studiat, şi cel romantic al cărui precursor este. Tot el este considerat primul compozitor independent, liber să compună ce doreşte, datorită bogaţilor săi admiratori care îl susţin material şi îl condiţionează doar de a nu părăsi Viena.

Din bogata sa creaţie muzicalǎ fac parte: 9 simfonii (dintre care a III-a Eroica, a V-a a Destinului, a VI-a Pastorala), 5 concerte pentru pian şi orchestrǎ, un concert pentru vioară şi orchestrǎ, Missa Solemnis, 32 de sonate pentru pian, 16 cvartete de coarde, sonate pentru vioarǎ şi pian.

Născut în 1801, în Catania, Italia, Vincenzo Bellini s-a remarcat ca un eminent compozitor de operă. A fost un talent precoce - la vârsta de şase ani realiza prima sa creaţie muzicală. Talentul copilului a fost susţinut în prima etapă a vieţii de tatăl său, organistul Rosario Bellini, sub îndrumarea cǎruia începe studiul teoriei muzicale la vârsta de doi ani şi al pianului, la trei.

Continuǎ studiul cu un renumit cunoscător al artei muzicale din acea vreme, don Vicenzo, care i-a recunoscut talentul şi l-a promovat mai târziu ca stipendist la Conservatorul din Neapole. Aici Bellini a studiat muzica vocală, contrapunctul, pianul. La 25 de ani oferă publicului prima reprezentaţie, Adelson şi Salvini, la teatrul San Carlo din Neapole. Urmează o serie de alte opere (Bianca e Gernando, La Straniera, I Capuletti e Montecchi, La Sonnambula ş.a.), încununatǎ de celebrele Norma şi Il Puritani.

La 23 octombrie 1835 compozitorul moare la Puteaux, aproape de Paris.

 

Începuturile stilului muzical belcanto - dezvoltat în şcolile italiene de canto - se pierd în negura Evului Mediu. În secolul 16 această căutare a armoniei şi a “muzicii divine” a fost continuată şi dezvoltată în centrele importante ale Renaşterii. Se spunea despre cântăreţii experimentaţi ai acestei tehnici că pot cânta fără a mişca flacǎra unei lumânǎri aflate înaintea gurii lor.

Epoca lui Bellini reprezintǎ perioada de înflorire a stilului şi, alături de Gioacchino Rossini şi Gaetano Donizetti, este unul dintre creatorii operei în stil belcanto.

Lucrǎrile lui - din care multe au ca suport libretele lui Felice Romani, renumit poet italian şi cercetător al mitologiei - reliefează personaje feminine în confruntarea cu destinul. Cea mai cunoscută este opera Norma, bazată pe legenda celtică a templului druid dedicat lui Esus - operă tragică, în care eroii principali au rol istoric, influenţând prin acţiunile lor nu doar viaţa proprie, ci existenţa unor popoare.

Beatrice di Tenda este opera dramatică ce se apropie mult de teatrul din Grecia Antică, prin introducerea corului obţinându-se accentuarea momentelor cheie ale acţiunii, tot corul oferind sfaturi sau acuzând personaje. Acţiunea prezintă drama dragostei egoiste, orgolioase ce provoacă suferinţǎ, nedreptate şi remuşcare.

La Somnambula - una dintre cele mai armonioase lucrǎri scrise de Bellini - este o operă pastorală ce îmbină comicitatea cu accnetele dramatice. Rolul Aminei, personajul principal, este foarte dificil din cauza numeroaselor serii de triluri - ornamente muzicale care constau în alternarea rapidă a unui sunet de bază cu sunetul vecin, superior sau inferior.

Il Puritani, ultima operă compusă de Bellini, pe libretul contelui Carlo Pepoli, s-a bucurat de foarte mult succes cu ocazia premierei pariziene.

Hector Berlioz s-a născut pe 11 decembrie, 1803, la Côte-Saint-André, Isère, în apropiere de Lyon. Tatăl său, medic, era un om cultivat, liber-cugetător, care dorea ca fiul să-i urmeze în carieră. De aceea nici nu se ocupă în mod deosebit de educaţia muzicală a copilului, care începe să studieze singur la vârsta de 12 ani. Învaţă să cânte la chitară, flaut şi flajeolet (instrument de suflat asemănător flautului) şi se instruieşte din manuale în ceea ce priveşte armonia. Începe să compună încă de acum mici piese: muzică de cameră şi romanţe.

În 1821 este trimis la Paris, pentru a studia medicina. Anii de studenţie îi prilejuiesc contactul cu marile spectacole prezentate pe scena operei pariziene – acum îl descoperă pe Glück (şi începe să frecventeze asiduu biblioteca Conservatorului din Paris, unde îşi face copii după lucrările acestuia) sau pe Gaspare Spontini, cu care va deveni prieten şi pe care-l va promova mai târziu, în calitate de critic muzical. Dedică tot mai mult timp compoziţiei, încurajat de Jean-Françoise Lesueur, profesor la Conservator şi directorul Capelei Regale, care-l va pregăti apoi în particular. În 1823 publică primul său articol, în apărarea lui Spontini.

Abandonează Medicina în 1824 pentru a se dedica în întregime muzicii; în 1826 studia compoziţia cu Lesueur şi Reicha Anton în cadrul Conservatorului din Paris. Va participa aici patru ani la rând la concursul pentru câştigarea „Prix de Rome”, nu atât pentru recunoaşterea oficială, cât pentru bursa care i-ar fi oferit siguranţa financiară necesară creaţiei. Între timp cântă într-un cor şi scrie critică muzicală pentru a se întreţine, compune, ia contact cu muzica lui Beethoven, cu opera lui Goehte Faust şi învaţă limba engleză pentru a-l putea citi pe Shakespeare în original.

Câştigă concursul în 1830, cu cantata Sardanapale, finalizată pe fundalul luptelor de pe străzile pariziene din timpul Revoluţiei din iulie. Iese entuziast în stradă, aranjează imnul naţional La Marseillaise, compune cu acelaşi avânt romantic uvertura la Furtuna lui Shakespeare – care va fi şi prima sa operă jucată pe scena Operei din Paris. 1830 este şi anul în care a compus capodopera sa Simfonia fantastică, aranjată ulterior pentru pian de Franz Liszt – de care-l va lega o strânsă prietenie.

La finele anului 1831 pleacă pentru doi ani să studieze în Italia, după cum se stipula în „Prix de Rome”. Roma i se pare un oraş prozaic, care nu-i înflăcărează imaginaţia (nici una dintre marile lui lucrări nu este scrisă în aceşti doi ani) şi de unde evadează periodic. Călătoreşte mult (Pompei, Napoli, Milano, Tivoli, Florenţa, Torino şi Genova), iar experienţele acestor călătorii se vor regăsi în lucrările lui. Revine la Paris în 1832.

În 1834 compune la solicitarea lui Paganini un concert pentru violă - respins de virtuozul interpret şi care va deveni cunoscuta simfonie pentru violă şi orchestră Harold în Italia. După ce audiază lucrarea, Paganini îşi recunoaşte greşeala şi va îngenunchia în faţa autorului, proclamându-l geniu şi demn urmaş al lui Beethoven. De altfel, Berlioz se lovea adesea de neînţelegeri din partea interpreţilor şi a conducătorilor de orchestră, motiv pentru care decide să-şi dirijeze singur lucrările (devine astfel un apreciat dirijor, deşi nu va fi niciodată angajat pe un astfel de post). Muzica lui sfida regulile clasice ale armoniei, găsindu-şi ecou în creaţiile compozitorilor avangardei muzicale: Liszt, Wagner, Mahler şi Strauss. Sonoritatea puternică, mărirea numărului de instrumente, exploatarea efectelor timbrale prin registre largi, divizarea partidei instrumentale şi preocuparea pentru stereofonie sunt câteva din reperele gustului grandios al celui care avea să traseze contururile romantismului francez.

Primeşte o comandă cu ocazia aniversării a zece ani de la Revoluţia din 1830 şi va compune Simfonia funebră şi triumfală (Recviem) – cea de-a doua mare lucrare cu care va rămâne în istoria muzicii.

În 1844 publică celebrul său „Tratat de Instrumentaţie”, iar ulterior va aduna în volum articolele de specialitate publicate de-a lungul timpului: „Serate orchestrale” şi „Memorii”.

Cum i se pare că publicul francez nu este în măsură să-i înţeleagă muzica, începe să călătorească tot mai des prin lume: Italia, Germania, Anglia, Austria, Rusia, Belgia ş.a.

În 1864 este ales membru al Legiunii de Onoare din Franţa. Moare în anul 1869, iar ultimele sale cuvinte se spune că au fost: „În sfârşit, acum vor cânta muzica mea”.

Născut într-o familie de artişti şi înregistrat iniţial ca Alexander César Léopold – Georges este numele primit la botez -, Bizet a fost unul din copiii-minune ai muzicii. Încurajat fiind de părinţi, la vârsta de nouă ani va fi admis în mod excepţional la Conservatorul din Paris, la clasa de pian a profesorului Antoine-François Marmontel şi, ulterior, la clasa de orgă condusă de profesorul Benoist. Compoziţia o studiază îndrumat de Zimmermann, iar după moartea acestuia, în 1853, e preluat de Jacques Halévy, elev al lui Cherubini şi unul dintre cei mai de succes compozitori francezi ai timpului – cu a cărui fiică, Geneviéve, se va căsători mai târziu. La vârsta de 17 ani compunea după modelul Simfoniei Nr. 1 în D, de Gounod, Simfonia în C – interpretată pentru prima oară abia în 1935.

Câştigă numeroase premii de interpretare pe perioada studiilor (Franz Liszt era impresionat de talentul lui de pianist), încununate în 1857 de prestigiosul Prix de Rome – care-i va oferi suportul financiar pentru următorii trei ani, dedicaţi compoziţiei. Perioada petrecută la Roma constituie anii de maturizare artistică şi nu va fi foarte productivă; numai patru dintre lucrările compuse acum vor rezista timpului, printre care opera Don Procopio, care va avea premiera în 1906.

Întors la Paris, unde-şi va petrece, de altfel, toată viaţa, refuză postul de profesor la Conservator, pentru a se dedica în întregime compoziţiei, în special muzică de operă. Creaţia lui este influenţată de muzicienii francezi contemporani lui – Charles Gounod, Leo Delibes, Camille Saint-Saëns, Jules Massenet, Jacques Offenbach (de origine germană), care cu toţi au compus muzică de operă. Deşi nu se îndepărtează de tradiţia franceză, totuşi muzica lui se apropie prin dramatism şi stilul dominat de emoţii profunde de opera italiană a lui Verdi sau de cea germană a lui Wagner.

În ciuda începutului plin de promisiuni al carierei de muzician, nu se va bucura de succesul scontat, iar viaţa lui va fi marcată de îndoieli – cu atât mai mult cu cât era foarte sensibil la reacţia publicului. În 1863 are loc premiera operei Pescuitorii de perle, care se bucură de o primire modestă, dar următoare lucrare, Fata din Perth, nu va rezista decât 18 reprezentaţii.

La începutul războiului franco-prusac (1870), deşi scutit de serviciul militar în calitate de laureat al Prix de Rome, se înrolează în Garda Naţională, ocazie de a cunoaşte ororile războiului. De aici şi realismul atât de prezent în creaţia lui, spre deosebire de naţionalismul marcant al lucrărilor altor confraţi.

În 1875 termină capodopera sa, opera Carmen, despre care scria el însuşi: „M-au acuzat că lucrările mele sunt obscure, complicate, monotone, că am mai mult abilităţi tehnice decât inspiraţie. Bine; de data aceasta am scris o operă clară şi plină de viaţă, de culoare şi melodie.”

Libretul scris de Ludovic Halévy şi Henri Meilhac, cu colaborarea lui Bizet, este inspirat de un roman al lui Prosper Mérimée. Prezentată pe scena Operei Comice din Paris în 3 martie 1875, în aceeaşi zi în care Bizet este numit Cavaler al Legiunii de Onoare, Carmen nu a avut parte la început de succes, subiectul fiind considerat scandalos şi departe de stilul tradiţional al operei clasice prin pasiunile puternice, realismul evenimentelor descrise şi introducerea dialogului vorbit, în loc de recitativ. Ironia face ca muzica să fie apreciată de critici ca departe de stilul spaniol autentic, deşi se va dovedi apoi că, involuntar, autorul împrumutase în Habañera tema unui compozitor spaniol, considerând-o probabil o piesă tradiţională.

Bizet moare câteva luni mai târziu, la numai 36 de ani; este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

Reprezentant de seamă al clasicismului francez, Georges Bizet a năzuit să fie mai cu seamă compozitor de operă (aproximativ 30 de lucrări, dar care nu s-au bucurat de un succes egal: Pescuitorii de perle, Fata din Perth, Djamileh, capodopera Carmen – ale cărei suite orchestrale sunt adesea interpretate ca piese de sine-stătătoare). A compus de asemenea muzică orchestrală şi vocală, sau muzică pentru pian. Mai cunoscute sunt Simfonia în C, Suita orchestrală Amintiri din Roma (concepută tot ca simfonie), L’Arlésienne (lucrare compusă ca acompaniament muzical pentru o piesă a lui Daudet şi dezvoltată mai târziu în două suite orchestrale, incluzând celebra Farandola - prima compusă de Bizet, iar cea de-a doua de Ernest Guiraud), Jocuri de copii (12 duete pentru pian, aranjate mai târziu în variante orchestrale – cum este piesa Trompeta şi toba), Variaţiuni cromatice pentru pian.

Compozitor german, Johannes Brahms s-a născut la Hamburg la 7 mai 1833. Tatăl său, având experienţă în muzică ca şi contrabasist, i-a oferit primele lecţii. Tânărul Johannes s-a remarcat prin interpretările sale la pian. A susţinut diverse recitaluri prin restaurante şi teatre, a predat acest instrument, ajutând astfel la suplimentarea venitului familiei. Artistul a studiat o perioadă şi violoncelul, dar acesta nu s-a dovedit a fi unul din cele mai potrivite instrumente pentru el.

Viaţa compozitorului a fost lipsită de evenimente. A călătorit puţin şi nu s-a preocupat de popularizarea propriei muzici.

Cu toate că a susţinut destul de multe concerte publice, Brahms nu a fost foarte cunoscut. A început să compună târziu, în 1853. Doar după turneul pe care l-a susţinut împreună cu Eduard Reményi, i s-a acordat atenţia cuvenită. Tot datorită acestor concerte i-a cunoscut pe Franz Liszt şi Robert Schumann.  Prin intermediul celui din urmă, o cunoaşte pe Clara Schumann, care a devenit una dintre cele mai apropiate prietene ale sale.

În 1862, se stabileşte la Viena, unde după Un Recviem german dobândeşte o reputaţie excelentă, fiind considerat unul dintre cei mai mari compozitori. Începe să compună şi prima sa simfonie, care va apare după zece ani, în 1876. Următoarele trei simfonii au fost publicate mai repede, în anii 1877, 1883, respectiv 1885.

Cu toate că se hotărăşte în anul 1890 să renunţe la compus, patru ani mai târziu, Brahms publică cele două Sonate pentru clarinet Op. 120 iar în 1896 Patru melodii serioase Op. 121.

Nu cu mult timp mai târziu după ce termină de compus piesele din Op. 121, Johannes Brahms se îmbolnăveşte grav şi moare la 3 aprilie 1897, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Viena.

Brahms a întruchipat spiritul clasic, preocupat de forme abstracte. O dată cu el, simfonia, aşa cum a fost gândită de Beethoven, Schumann şi Mendelsson şi-a încheiat existenţa. Brahms a reprezentat el însuşi o epocă în istoria muzicală. Însă, spre deosebire de Bach, a contribuit destul de puţin la dezvoltarea muzicii.

Pe lângă cele patru simfonii, a mai compus două concerte pentru pian şi concertul pentru vioară. Printre piesele preferate ale pianiştilor se numără Sonata în Fa minor, Variaţiunile Händel şi Paganini, precum şi diverse rapsodii şi intermezzo-uri. Grupurile camerale nu se pot lipsi de Cvintetul pentru clarinet, Cvintetul pentru pian, cele Trei cvartete de coarde şi alte piese compuse special pentru astfel de formaţii muzicale.

Johannes Brahms a fost un compozitor care nu ştia să facă compromisuri. Ca aproape toţi marii compozitori, a avut o personalitate ieşită din comun şi dificil de suportat, aşa cum o mărturiseşte chiar el: „Las lumea să-şi urmeze cursul. Mi se aminteşte foarte des că sunt o persoană cu care e greu să te înţelegi. M-am obişnuit să suport consecinţele acestei situaţii”. Cu toate acestea, manifesta o generozitate ieşită din comun, care îl făcea să-i ajute, fără să aştepte nimic în schimb, pe toţi compozitorii care îi stârneau într-un fel sau altul curiozitatea şi interesul.

Johannes Brahms nu a fost apreciat de progresiştii timpului său, fiind numit de ei „un omuleţ cu inima cam mică”, iar o mare parte dintre contemporani îl considerau „o relicvă din vremurile primitive şi nu un şuvoi din marele curent al timpului”.

Cu toate acestea, cea mai mare parte a operei lui Brahms a rămas în repertoriile active şi în preferinţele publicului. Timpul şi aprecierea oamenilor sunt cele mai bune metode de a cuantifica valoarea unui compozitor. Brahms este în ziua de azi un compozitor respectat şi îndrăgit.

Ferdinando Carulli s-a născut în 1770 la Napoli, într-o familie distinsă. Primele noţiuni de teorie muzicală le primeste de la un preot, iubitor de muzică, având ca prim instrument violoncelul. La 20 de ani însǎ descoperă chitara, care avea să devină centrul vieţii sale. Deoarece în acea perioadă nu existau profesori de chitară în Napoli, Carulli este nevoit să înveţe pe cont propriu, dezvoltându-şi propriul stil.

Extrem de talentat, ajunge în scurt timp să susţină concerte ce s-au bucurat de un succes considerabil. Acest lucru i-a permis iniţierea unor turnee în Europa unde înregistrează în continuare succese răsunătoare, îndeosebi la Milano şi Paris. La vremea aceea, chitara, un instrument cu 6 perechi de coarde, mai mult asemănătoare cu lăuta, era destul de puţin cunoscută în Europa. Prin urmare, marele merit al lui Carulli este acela că a reuşit să îndrepte atenţia cunoscătorilor, şi nu numai, asupra acestui instrument.

La câţiva ani după căsătoria cu Marie-Joséphine Boyer din anul 1801, se stabileste în orasul considerat in avea vreme drept “capitala muzicii”, Paris, unde îşi continuă parcursul ca muzician de succes dar şi renumit cadru didactic. Este iniţiatorul unei şcoli de predare a chitarei, deschizând calea recunoaşterii frumuseţii sunetului şi având un rol seminificativ la creşterea interesului pentru acest instrument. Ca urmare a eforturilor lui Carulli, chitara creşte în popularitate şi devine accesibilă chiar şi claselor de mijloc. La Paris îşi va publica cele mai multe dintre compoziţii, însă nu fără a se confrunta adesea cu refuzul editorilor de a-i tipări lucrările, considerate inaccesibile interpreţilor amatori. Această reacţie l-a determinat pe Carulli să-şi publice singur o parte dintre lucrările sale, dar şi pe cele ale altor compozitori.

A avut foarte mulţi admiratori, astfel încât, în anii 1830 numeroşi chitarişti din Europa l-au urmat la Paris pentru a-i fi studenţi, determinându-l să depună un efort intens în dezvoltarea tehnicilor de predare. Astfel a luat naştere prima metodă completă de chitară clasică, folosită şi astăzi în studiul instrumentului.

Interesul lui Carulli pentru chitară s-a extins dincolo de compoziţie, predare şi interpretare, incluzând şi proiectarea şi construcţia instrumentului. A colaborat îndeaproape cu producătorul francez de chitare René Lacote, pentru a ajuta la îmbunătăţirea sunetului acestora. Împreună au creat un instrument cu 10 coarde, asemănător harpei, numit decacord, pentru care Carulli a compus o serie de lucrări, interpretate şi astăzi.

A murit la Paris, la 17 februarie 1841, la vârsta de 71 de ani.

 

Chiar şi o scurtă privire asupra creaţiei şi biografiei lui Ferdinando Carulli dezvăluie faptul că acesta şi-a dedicat viaţa muzicii, îndeosebi chitarei, cu o energie creativă şi inovatoare specifică marilor artişti. A fost unul dintre cei mai prolifici compozitori ai secolului al 19-lea; a compus cel puţin 400 de piese pentru chitară, într-o perioadă de 12 ani. Din păcate, multe s-au pierdut, nefiind publicate.

Cariera compozitorului italian, Luigi Cherubini, a avut suişuri şi coborâşuri; el nefiind mereu pe gustul publicului, chiar dacă personalităţi precum Beethoveen şi Haydn l-au apreciat ca pe unul dintre cele mai valoroase talente muzicale ale vremii. A fost un virtuos al muzicii polifonice, a îmbinat bunul gust al perioadei clasice cu expresivitatea dramatică a perioadei romantice, a scris opere, cea mai cunoscută astăzi fiind Medeea, bazată pe tragedia scrisă de Euripide, precum şi lucrări religioase, domeniu în care a excelat. Astăzi, Cherubini se interpretează destul de rar, dar, ca şi conducător al Conservatorului din Paris, acesta a influenţat tinerele generaţii de muzicieni şi s-a opus răspândirii inovaţiilor aduse de unii romantici, în frunte cu tânarul Berlioz, în favoarea clarităţii clasice îmbinate cu expresivitatea romantică.

Cherubini s-a născut la Florenţa în 1760. Educaţia muzicală a început-o la vârsta de 6 ani, sub îndrumarea tatălui său, el însuşi muzician. A studiat clavecinul şi până la vârsta de 13 ani a compus deja câteva lucrări de factură religioasă. Curând, talentul său a devenit cunoscut şi a ajuns să fie considerat un copil minune. La 18 ani, cu sprijinul financiar al viitorului împărat Leopold al II-lea, tânărul muzician studiază alături de Giuseppe Sarti, compozitor şi profesor foarte apreciat la vremea respectivă. Acesta îi îndreaptă atenţia spre muzica sacră a Renaşterii, în special spre cea a lui Palestrina, fapt care va avea o profundă influenţă asupra calităţii compoziţiilor. În anii tinereţii, Cherubini şi-a îndreptat atenţia spre operă, forma muzicală specifică acelei perioade; a compus opere serie şi opere buffe, care însă au avut succes discret.

În 1788 se stabileşte la Paris, unde va avea şi primul său mare succes cu opera Lodoïska (1791). Acesta a fost urmat de cel al Medeei (1797) şi al operei Les deux journées (1800). Dar idealismul, predispoziţia pentru independenţa muzicală, caracterul măreţ şi complex al muzicii lui Cherubini l-au împiedicat pe acesta să devină popular în rândul contemporanilor. Revoluţia Franceză a influenţat direct viaţa compozitorului, care a fost nevoit să ascundă fostele legături cu lumea aristocratică şi să-şi simplifice stilul muzical. Cu toate că opera Faniska, creată în 1806, a fost primită cu mult entuziasm de Haydn şi Beethoven, Cherubini nu a reuşit să intre în graţiile publicului.

Dezamăgit de lipsa de succes a lucrărilor dramatice, Cherubini se reîntoarce la muzica sacră. Va scrie mise şi recviemuri, forme muzicale în care îşi va demonstra pe deplin maiestria. Recviemul în Do minor (1816), care comemorează execuţia regelui Ludovic al XVI -lea al Franţei, a avut un succes strălucitor şi a fost admirat de compozitori precum Beethoven, Schumann şi Brahms.

Din 1822 până în 1842, compozitorul a fost director al Conservatorului din Paris, perioadă în care, cum spuneam, în calitate de profesor, exercită o puternică influenţă asupra tinerelor generaţii de muzicieni. Spre sfârşitul vieţii, Cherubini s-a bucurat atât de respectul şi devotamentul elevilor săi, cât şi de înalta apreciere a celor mai valoroşi muzicieni contemporani. Îndelungata carieră didactică i-a fost încununată de studiul Cours de contrepoint et de fugue (1835), în care-şi prezintă ideile muzicale conservatoare, pentru care a fost adesea criticat de mai tinerii romantici, în frunte cu Berlioz.

Luigi Cherubini a murit la vârsta de 81 de ani, la Paris.

 “Muzica lui Cherubini este expresia perfectă a unui om a cărui imagine a fost neplăcut deformată de ironiile lui Berlioz, care, cu toate acestea, l-a admirat şi a ştiut să-l imite, şi de dispreţul în care l-au ţinut generaţii întregi de istorici. Într-o aparenţă austeră, Cherubini ascundea un suflet sensibil şi, fiind prizonierul unei gândiri clasice, se simţea derutat în perioada romantică, ale cărei prime nelinişti le-a reflectat totuşi minunat. Într-adevăr, trebuie să menţionăm faptul că el este singurul compozitor de primă mărime care a fost contemporan în acelaşi timp cu Mozart şi cu Beethoven. […] Romantic împotriva lui însuşi, contemporan cu Rossini, dar străin de influenţele sale, admirat de Beethoven, Schumann, Wagner şi Brahms, educat în Italia, francez prin adopţiune şi onorat de Germania, Cherubini a ocupat un loc important în elaborarea romantismului muzical european.  (Dicţionar Larousse de mari muzicieni)

Considerat unul dintre cei mai influenţi compozitori de muzică pentru pian, Frédéric Chopin s-a născut în 1910, la Żelazowa Wola, în Polonia. S-a remarcat încă de mic prin talentul său muzical, fiind catalogat de presa vremii drept geniu şi chiar un “al doilea Mozart”. La vârsta de opt ani, Chopin şi-a văzut prima lucrare tipărită – o poloneză. Timp de doi ani (1826-1828) a fost îndrumat, în cadrul Conservatorului din Varşovia, de Joseph Elsner. Cu toate că şi-ar fi dorit ca elevul lui să compună simfonii, sonate, poate chiar opere naţionale poloneze, Elsner nu i-a impus niciodată nimic şi l-a lăsat să-şi dezvolte propriul stil în cel mai firesc mod cu putinţă. Foarte mulţi dintre auditorii sǎi din Varşovia şi-au dat seama de talentul excepţional al tânărului Frédéric, dar nimeni nu i-a intuit cu adevărat originalitatea.

În 1829, la trei săptămâni după ce absolvise Conservatorul, Chopin şi-a făcut debutul la Viena, unde a susţinut două recitaluri la pian, uluind experţii prin noutatea muzicii lui şi tehnica sa interpretativă. Deşi putea să-şi construiască o carieră aici, ţinta lui era Parisul, unde a ajuns la sfârşitul anului 1831.

Începând cu recitalul de debut din 1832, Frédéric Chopin face senzaţie în capitala francezǎ, astfel că tânărul pianist începe să frecventeze cele mai înalte cercuri. Printre prietenii săi se numărau Liszt, Mendelssohn, Schumann, având de asemenea ca elevi o serie de prinţi, prinţese, conţi şi contese, care îi asigurau un trai îndestulǎtor în schimbul lecţiilor de pian.

Unul din momentele importante ale vieţii sale îl reprezintă întâlnirea cu George Sand, pe numele ei adevărat Amandine-Aurore-Lucile Dupin, baronesǎ de Dudevant, pe care o cunoaşte prin intermediul lui Franz Liszt. Timp de zece ani, cât a durat şi povestea de dragoste dintre cei doi, Chopin îşi finalizează Preludiile şi compune Poloneza în La bemol major, Op. 53 “Eroica”, considerată una dintre capodoperele sale.

Deşi se numǎrǎ printre cei mai mari pianişti din istorie, Chopin nu a dat prea multe concerte, preferând mediul intim al saloanelor. Ultima sa apariţie publică în Paris a avut loc în 1835. Până la moartea sa - survenitǎ în anul 1849, din cauza tuberculozei - a oferit unui public restrâns şi ales cu multă grijă doar trei recitaluri.

 

Chopin a lăsat în urmă aproximativ 230 de partituri, predominant pentru pian, dar şi câteva lucrări muzicale în care sunt incluse şi alte instrumente precum vioara sau violoncelul. Totuşi, lucrările şi manuscrisele din copilărie nu au supravieţuit timpului.

Două aspecte sunt esenţiale în stilul pianistic al lui Chopin: nu numai ideile sale despre rubato, gen de interpretare în care ritmul este uşor modificat şi care conferă varietate şi interes frazei muzicale, fără a se altera idea metrică de bază, dar şi înclinaţia sa spre clasicism. Îl admira pe Beethoven, numărându-se printre preferaţii săi şi alte nume mari precum Bach sau Mozart.

Spre deosebire de alţi muzicieni, care au întâmpinat urcuşuri şi coborâşuri, Chopin s-a situat mereu la acelaşi nivel, fiind pe placul tuturor, indiferent de vârstă sau secol. A fost foarte puţin criticat, spre deosebire de alţi compozitori contemporani lui. Însuşi Franz Liszt observa în 1841 că “această celebritate nobilă şi eminamente aristocratică rămâne neatacată. În jurul lui domneşte deja o tăcere a criticii de parcă posteritatea i-ar fi consfinţit valoarea”.

Arcangelo Corelli s-a născut la 17 februarie 1653, în Fusignano, Ravenna şi avea să moară la 8 ianuarie 1713, la Roma. Provine dintr-o familie ilustră şi a rămas cunoscut ca violinist, pedagog, dirijor şi compositor. Reprezentant al barocului italian târziu avea să exercite o influenţă covârşitoare asupra contemporanilor săi.

Se cunosc puţine despre copilaria sa, primul profesor de vioară a fost G.B.Bassani, iar primul succes l-a avut la Paris la vârsta de 19 ani, de unde a plecat în Germania în serviciul prinţului elector de Bavaria.

Între anii 1680-1685 şi-a petrecut mult timp în casa compozitorului C.Farinelli, iar din anul 1685 va locui la Roma ca favorit al cardinalului Pietro Ottoboni. Urmează apoi o perioadă în serviciul ducelui de Modena între anii 1689-1690.

În 1708 s-a reîntors la Roma locuind în palatul cardinalului unde organiza concerte. A fost primit în cercul exclusivist al aristocraţilor, acumulând o avere apreciabilă şi o colecţie de tablouri impresionantă.

După moarte, ca dovadă a aprecierii de care s-a bucurat, a fost înmormântat în Pantheonul personalităţilor la Roma.

Opera sa se încadrează în creaţia preclasică dar, ca o curiozitate, Corelli nu a compus pentru vocea umană. Lucrările sale sunt exclusiv instrumentale şi se disting prin melodicitate, ornamentaţie şi o tehnică instrumentală nouă, care permite o virtuozitate violonistică. Este părintele genului denumit concerto grosso, în care introduce şi multe dansuri italieneşti, compunând, de asemenea, sonate şi şase opusuri de muzică instrumentală.

Opera lui constituie un moment de referinţă în dezvoltarea muzicii instrumentale occidentale, prin noul impuls dat formelor de trio sonata şi concerto grosso. Ca violonist şi pedagog, este considerat părintele artei viorii. Stilul de execuţie introdus de Corelli şi continuat de elevii săi s-a dovedit de importanţă vitală pentru dezvoltarea tehnicilor de interpretare la vioară. A fost considerat de mulţi contemporani drept cel mai mare violonist al epocii sale, fiind numit un “Orfeu modern”.

Cel mai important reprezentant al ilustrei familii de muzicieni francezi, activă în viaţa muzicală a Parisului vreme de două veacuri şi jumătate. François Couperin „le grand” (numit astfel pentru a fi deosebit de un alt muzician omonim al familiei, unchi al său) a fost compozitor, clavecinist şi organist, considerat autorul unora dintre cele mai valoroase lucrări ale şcolii franceze clasice.

A fost organist la Biserica Saint-Gervais încă din copilărie. La 21 de ani s-a căsătorit cu Marie-Anne Ansault şi din căsnicia lor s-au născut patru copii. În 1690 a primit primul său „privilegiu regal” de a tipări piese muzicale. Sub această licenţă, a publicat Pièces d'orgue, două mise care, în ciuda vârstei lui tinere, dovedesc o stăpânire desăvârşită a tehnicii componistice şi se numără printre cele mai valoroase lucrări pentru orgă ale Franţei.

Din 1693 a devenit unul dintre organiştii regelui Ludovic al XIV-lea, având obligaţia de a cânta la curte în fiecare prim trimestru al anului. Fiind un mare admirator al barocului italian şi în special al lui Corelli, Couperin compune sub această influenţă diverse sonate de tinereţe, iar mai târziu (1724) chiar o lucrare numită Apothéose de Corelli. Însă nu a fost niciodată un simplu imitator: a avut mereu ambiţia de a îmbina calităţile stilurilor italian şi francez.

După moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715, Couperin şi-a restrâns acrtivitatea de la Curte, iar din pricina problemelor de sănătate mai târziu, în 1723, a renunţat şi la postul de organist la Saint-Gervais. În 1730, scrie în prefaţa celei de-a patra sale cărţi pentru clavecin că sănătatea îl părăseşte pe zi ce trece. A murit trei ani mai târziu, însă nu înainte de a transmite cu grijă responsabilităţile sale de instrumentist succesorilor.

Din portretele care i s-au făcut şi din stilul în care şi-a redactat prefeţele lucrărilor muzicale, biografii lui Couperin conchid că a fost un fin şi inteligent observator al timpului său, martor distant, ironic şi uneori melancolic al spectacolului fastuos al curţii regale. A fost lipsit de prejudecăţi, grijuliu în muncă, direct în exprimare şi încrezător în sine. A fost foarte preţuit încă din timpul vieţii, diverşi confraţi dedicându-i lucrările lor drept omagiu. Muzica lui pentru clavecin a fost cunoscută şi interpretată şi în Italia, Anglia şi Germania, Bach numărându-se şi el printre admiratorii săi. Debussy şi Ravel l-au elogiat şi ei, iar Brahms a pregătit prima ediţie completă a lucrărilor sale pentru clavecin.

În stilul componistic al lui François Couperin „le grand” se face simţită influenţa pregătirii de organist, admiraţia sa pentru stilul italian, însă fără să se piardă caracteristicile şi canoanele stilului francez: melodia naturală şi fluentă, armoniile deosebit de expresive, însă nu exagerat de cromatice, o anume simplitate structurală ce evita virtuozitatea. Impresia puternică de naturaleţe este un numitor comun în comentariile criticilor artei sale. Stilul său a fost comparat cu cel al impresionismului în pictură, însuşi compozitorul mărturisind că exerciţiile sale clavecinistice pornesc de la trăirile inspirate de un obiect sau o persoană care-l impresionase.

Piesele instrumentale camerale ale lui Couperin se împart în două categorii: triourile (à 3) şi solourile (à 2). Prima categorie include trio sonatele timpurii (inclusiv La Sultane), cele două sonate Apothéose şi Les nations; în a doua categorie intră Concerts royaux, Les goûts-réünis şi Pièces de viole. În ceea ce priveşte lucrările sale de muzică sacră vocală, extrem de preţioase sunt considerate Leçons de tenébres. Lucrările de muzică vocală seculară au fost publicate sub titlul Recueils d’airs sérieux et à boire. Din piesele păstrate doar în manuscris se poate vedea o altă latură a personalităţii sale, şi anume umorul, căci printre aceste piese se numără şi un lamento având drept subiect prăbuşirea bursei din Paris...

 Realizarea sa componistică cea mai de seamă este muzica pentru clavecin, reunită în cele patru Cărţi şi conţinând aproximativ 220 de piese, alături de lucrarea teoretică L’art de toucher le clavecin. Couperin şi-a afirmat cu claritate crezul artistic de a crea portrete ale obiectelor reflecţiei sale, iar titlurile diverselor piese sunt la fel de expresive precum muzica: Umbrele rătăcitoare, Privighetoarea îndrăgostită, Misterioasa, Distrata, Linguşitoarea, Nebuniile franţuzeşti etc. Însă nu în portretul impresionist stă adevărata sa inovaţie, ci în forţa şi intensitatea acestor caracterizări muzicale. Couperin a iubit clavecinul şi a reuşit să capteze în lucrările dedicate acestui instrument atmosfera societăţii franceze contemporane lui. Cu umor, ironie, satiră, farmec, compasiune sau dispreţ, după caz, compozitorul şi-a surprins epoca precum nimeni altul, clavecinul oferindu-i un mediu ideal pentru realizarea portretelor sale deosebit de vii.

Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai barocului italian timpuriu, Girolamo s-a născut la Ferrara, într-o familie înstărită (nu se ştie dacă existau legături de rudenie cu nobila casă florentină Frescobaldi). S-ar putea ca şi tatăl lui, Filippo, să fi fost organist, de vreme ce şi-a îndrumat fiii (Girolamo şi fratele său vitreg Cesare) pe această cale.

Începe studiul muzicii în oraşul natal cu Luzzasco Luzzaschi - compozitor de madrigaluri şi organist celebru în epocă. De la acesta va moşteni înclinaţia către melodia bogat ornamentată, dar se pot recunoaşte în stilul lui şi influenţele altor compozitori ai vremii pe care are prilejul să-i întâlnească la Ferrara: Monteverdi, Orlando di Lasso, napolitanii Ascanio Mayone şi Giovanni Maria Trabaci, veneţianul Claudio Merulo – a cărui amprentă se regăseşte mai ales în tocatte – sau Carlo Gesualdo – maestru al modulaţiilor complicate.

Talent precoce, Girolamo va concerta de foarte tânăr prin marile oraşe italiene, câştigându-şi faima de virtuoz al instrumentului şi protecţia unor înalţi reprezentanţi ai nobilimii. Pe la douăzeci de ani, părăseşte Ferrara şi se stabileşte la Roma, unde îl întâlnim în 1604 ca organist la Basilica Santa Maria şi, totodată, angajat al Arhiepiscopului de Rodos, Guido Bentivoglio. Acest din urmă angajament îi va prilejui în 1608 singura călătorie în afara graniţelor Italiei, în Flandra, cu ocazia numirii lui Bentivoglio ca nunţiu la Curtea din Bruxelles – pe atunci unul dintre cele mai importante centre muzicale. Frescobaldi vizitează Anversul, iar artiştii locali, impresionaţi de muzica lui, îl conving să-şi publice lucrările – după cum scria autorul în prefaţa primului său volum, o culegere de tocatte.

Între timp, este numit succesorul organistului Ercole Pasquini la Basilica San Pietro, post pe care-l va ocupa până în 1628 şi apoi din 1634 până la sfârşitul vieţii. Revenit în Italia, va zăbovi un timp la Milano, unde i se tipăreşte un set de fantezii. La Roma îşi preia activităţile de organist la San Pietro şi de compozitor.

Continuă să-şi publice lucrările (1615-1628 este perioada cea mai împlinită a creaţiei sale): o culegere de tocatte, cea mai populară dintre operele lui, reeditată de cinci ori, cu modificări şi adăugiri de complexitate tot mai mare; ricercare şi canzone (forme care prefigurau fuga barocă, respectiv sonata de mai târziu); capricii şi muzică instrumentală. Colaborează ocazional şi cu alte biserici în calitate de organist şi pregăteşte în particular elevi. Johann Jakob Froberger este cel mai renumit dintre ei, dar muzica lui Frescobaldi îi va influenţa şi pe alţi iluştri compozitori ai barocului, cum ar fi Johann Sebastian Bach (care copiază de mână culegerea de muzică liturgică pentru claviatură Fiori Musicali, cea mai cunoscută operă a lui Frescobaldi pe teritoriul Germaniei şi care avea să constituie un model pentru tehnicile contrapunctului încă trei secole de la apariţia ei) sau Henry Purcell.

La sfârşitul anului 1628 Frescobaldi este învoit să părăsească Roma şi se stabileşte la Florenţa, ca angajat al Marelui Duce de Toscana, reprezentant al familiei Medici şi ca organist la Baptisteriu. Publică în această perioadă două volume de arii (1630).

Se întoarce la Roma în 1634, în serviciul puternicei familii Barberini. Îşi reia munca de la San Pietro, publică în 1635 cea mai influentă lucrare a sa, Fiori Musicali, şi reeditează periodic, cu îmbunătăţiri, rescrieri sau înlocuiri de melodii din culegerile deja apărute. Moare în 1643 şi este înmormântat la biserica Sfinţii Apostoli din Roma.

Frescobaldi a fost primul mare compozitor din vremea sa care şi-a canalizat energia creatoare spre muzica instrumentală - ceea ce constituie una din înnoirile aduse de trecerea de la epoca renaşterii spre baroc. Era conservator, un adept al stilului tradiţional al muzicii de cult, dar nu există două piese cu structuri similare în creaţia lui. Originalitatea este cea mai pregnantă trăsătură a muzicii pe care a compus-o, un amestec de forme cunoscute ale stilului polifonic împletite cu nou-descoperita concepţie armonică. Avea un simţ înnăscut al armoniei şi ritmicităţii, care suplinea eventualele carenţe de educaţie muzicală. A fost cunoscut mai cu seamă ca interpret de excepţie, dar muzica lui incă era studiată în Italia la peste un secol de la moartea autorului, iar ideile lui inovatoare au fost răspândite de elevii săi în Germania şi Franţa.

Mihail Ivanovici Glinka, considerat părintele muzicii clasice ruse, s-a născut în anul 1804, în regiunea Smolensk, într-o familie nobiliară, unde se familiarizează de mic cu orchestra de muzicanţi populari de la moşia unchiului său. Era impresionat de sunetele clopotelor dezacordate din sat şi atunci când era bolnav i se duceau mici clopote pentru a se distra.

Ia lecţii de desen cu un arhitect şi studiază încă de mic vioara şi pianul. O rudă îndepărtată îi daruieşte o carte despre călătoriile lui Vasco da Gama care-l va face să iubească geografia şi călătoriile până la sfârşitul vieţii. La 10 ani, impresionat de prima audiţie muzicală este incapabil să se concentreze la lecţia de desen şi declară “Muzica este sufletul meu”.

Între 1817 şi 1822 frecventează un pension rezervat nobilimii de la Petersburg, unde îl cunoaşte pe Puşkin şi ia lecţii cu pianistul irlandez John Field, părintele nocturnelor, apoi cu Charles Mayer şi Leopold Fuchs. Lucrează ca funcţionar public până în 1824, când sănătatea şubredă îl obligă să plece în Italia în 1830, unde cunoaşte la Roma pe V. Bellini, G. Donizetti, Mendelssohn şi pe Berlioz. La Milano ia lecţii de canto cu Basili, directorul Conservatorului. Tot în Italia, scrie două lucrări pentru ansamblu de instrumente, Marele sextet original şi Trio patetic, în care apar caracteristici componistice originale, proprii lui Glinka.

Petrece câteva luni la Berlin unde studiază armonie şi contrapunct cu Siegfried Dehn, discipolul lui Beethoven, de la care consideră că a învăţat să compună şi care îl încurajează să realizeze un limbaj muzical naţional utilizând armonia polifonică specifică muzicii Rusiei. Va scrie Capriciu pe teme ruse în 1834 şi Simfonie pe doua teme ruse.

Revenit în ţară în 1834, întră în cercul artiştilor din jurul poetului Jukovski, cerc frecventat de Puşkin, Gogol, Kukolnik, Odoievski ş.a. şi compune prima operă rusească - O viaţă pentru ţar, inspirată de Ivan Susanin (cum se şi numea iniţial opera), un ţăran care se sacrifică pentru ţar şi pentru a opri o invazie poloneză. Premiera operei, în 1836, la Petersburg este un succes, deşi e primită cu reţineri de către unii nobili ce considerau punerea în scenă a vieţii unui om de rând un afront.

Pentru urmatoarea operă, Ruslan şi Ludmila, alege un subiect din Puşkin. Pusă în scenă în 1842, opera se loveşte din nou de reticenţele nobililor ruşi. Va fi apreciată de Franz Liszt, după ce compozitorul, nemulţumit, părăseşte o vreme ţara. La Paris se reîntalneşte cu Berlioz care dirijează fragmente din operele lui Glinka în concertetele sale. Glinka dă un concert din lucrări proprii despre care Berlioz scrie laudativ în “Journal des Débats”.

În Spania, compune două uverturi simfonice Jota aragoneză sau Uvertura spaniolă Nr. 1 (1845) şi Noapte la Madrid sau Uvertura spaniolă Nr.2., iar la Varşovia, în 1848, compune Kamarinskaia, o fantezie simfonică pe motive populare ruse, considerată prima lucrare simfonică naţională rusă şi “începutul şcolii simfonice ruse”, cum avea să spună Ceaikovski.

Vals Fantezie pentru pian compus în 1839 şi rescris pentru orchestră, este considerat primul vals simfonic rus. “Ce opera putem face cu melodiile noastre populare! Opera lui Glinka este doar un frumos început” – avea să spună Gogol.

Se întoarce la Petersburg, iar în 1851 revine la Varşovia unde compune pentru orchestra guvernatorului general, descoperă şi studiază muzica lui Gluck. Continuă să compună în genuri muzicale diferite, inclusiv muzică sacră.

În anul 1856, la Berlin, continuă încă să studieze pentru a-şi desăvârşi tehnica componistică. Meyerbeer, director general muzical al Orchestrei regale, îi programează terţetul din O viaţă pentru ţar, cu care obţine un mare succes. După spectacol, Glinka se îmbolnăveşte grav şi moare la 3 februarie 1857.

Corpul lui a fost ulterior reînhumat în catedrala Al. Nevski din Petersburg.

Este fiul lui Georg Händel, şambelan şi bǎrbier-chirurg al ducelui de Saxa, om practic care visa sǎ facǎ din el un meşteşugar la fel de iscusit în câştigarea banilor. Copilul însǎ îşi petrecea timpul în faţa clavecinului pe care i-l cumpǎrase o mǎtuşǎ cu înclinaţii artistice. Vestea despre talentul lui ajunge la urechile ducelui, care-i va obliga pe pǎrinţi sǎ se îngrijeascǎ de educaţia muzicalǎ a bǎiatului. Începe studiul cu organistul W. Zachow, artist modern care-i predǎ lecţii de clavecin şi armoniu şi noţiuni teoretice (armonia, contrapunctul, compoziţia).

La 17 ani se înscrie la Facultatea de Drept, aşa cum ar fi dorit tatǎl sǎu, mort între timp, dar va abandona cursurile, dedicându-se pasiunii pentru muzicǎ. Organist şi maestru de canto la o şcoalǎ din Halle, formeazǎ un cor pentru care va compune o serie de cantate.

În 1703 pleacǎ la Hamburg, unde se angajeazǎ ca violonist la Operǎ şi ia lecţii de compoziţie cu Mattheson. Aici va compune primul oratoriu, Pasiunea dupǎ Ioan (1704) şi douǎ opere (Almira şi Nero, 1705). Uşurinţa cu care lucra şi succesul imediat îi atrag duşmǎnia maestrului sǎu, cu care ajunge chiar sǎ se batǎ în duel. (Invidia confraţilor şi rivalitatea cu teatrele concurente îl vor urmǎri, de altfel, toatǎ viaţa.)

Era tot timpul dornic sǎ înveţe, sǎ-şi desǎvârşeascǎ educaţia muzicalǎ, convins cǎ scopul tuturor artiştilor este atingerea perfecţiunii. Va cunoaşte muzica lui Alessandro şi Domenico Scarlatti, Corelli etc. în timpul celor douǎ cǎlǎtorii pe care le face în 1707 şi 1709 în Italia - ţara muzicii şi patria operei, unde triumfǎ la rândul sǎu cu operele compuse acum, Rodrigo şi Agrippina, şi oratoriile latine. Întors în Germania, devine capelmaistru la Curtea de Hanovra. Va pleca însǎ foarte curând la Londra, la premiera operei sale Rinaldo. Revine aici (1712) şi va fi naturalizat ca cetaţean englez în 1726, dupǎ ce prinţul de Hanovra ajunge pe tronul Angliei, sub numele de George I.

Este primul compozitor independent, care reuşeşte sǎ îşi câştige traiul integral din muzicǎ. Din 1719 este directorul societǎţii “Royal Academy of Music”, pe care a iniţiat-o. Societatea dispunea de un teatru de operǎ care avea mereu sǎlile pline, dar îi aduce şi noi duşmǎnii (J. Swift îl acuza cǎ “italienizeazǎ” muzica englezǎ). Sala îi va fi luatǎ, dar Händel nu cedeazǎ şi va prezenta, în sǎli închiriate, noi şi noi lucrǎri de succes. Se ajunge pânǎ la comploturi împotriva interpreţilor din trupa sa, care sunt expulzaţi din Anglia. Nu a fost însǎ lipsit nici de recunoaştere (“cel mai mare om de geniu şi talent muzical de la Orfeu încoace”, afirma vicontele Percival) şi despre puţini compozitori s-a scris aşa de mult în timpul vieţii lor.

Îi rǎmâne bucuria creaţiei şi va compune într-un ritm ameţitor, deşi se pare cǎ o parte din muzica lui nu este originalǎ – dar contemporanii priveau cu indulgenţǎ practica plagiatului (Abatele Prévost gǎsea cǎ îndemânarea lui de a transpune în stil italian lucrǎri ale lui Lully sau cantate franceze este “scuzabilǎ”! “Niciodatǎ n-a fost perfecţiunea în artǎ combinatǎ în acelaşi om cu o asemenea productivitate”). Când muzica italianǎ nu mai stârneşte interesul englezilor, iar operele lui sunt date uitǎrii, va compune marile sale oratorii. Cel mai celebru este Messia, singura lucrare, de altfel, care s-a bucurat de popularitate în afara Angliei în secolele XIX-XX, când Händel pǎrea uitat. Se apreciazǎ chiar cǎ ar fi cea mai popularǎ piesǎ coralǎ compusǎ vreodatǎ, cu peste 30 de versiuni; i-au fost închinate poeme, iar gestul regelui George I de a se ridica în picioare în timpul corului Aleluia a creat o tradiţie care s-a perpetuat pânǎ în zilele noastre.

Va compune de-a lungul vieţii o operǎ imensǎ (aproape toate genurile): 46 de opere (Iulius Caesar, Xerxes etc.), 32 de oratorii şi 10 caiete mari de muzicǎ sacrǎ (Saul, Dixit Dominus, Messia, Solomon, Te Deum), muzicǎ vocalǎ de camerǎ, muzicǎ instrumentalǎ pentru pian şi orgǎ (Muzica apelor), sonate, triouri, 12 concerti grossi, romanţe şi balade. Este ultimul reprezentant al barocului european, dar patosul lui eroic prevesteşte spiritul beethovenian (Rolland l-a caracterizat ca un “Beethoven înlǎnţuit”) şi lirismul epocii romantice.

În 1751 îşi pierde vederea şi pune capǎt compoziţiei, deşi a continuat sǎ dea concerte şi a apǎrut în public, ca organist, cu doar o sǎptǎmânǎ înainte de a muri. A fost înmormântat la Westminster Abbey.

Clasicismul muzical este un fenomen estetic şi ideologic care începe în Franţa, în cea de-a doua jumătate a secolului 18, şi care se manifestă în artă prin tendinţa spre simplitate, claritate, logică şi echilibru în tratarea unor teme cu un adânc conţinut uman, general valabil. Progresul muzicii clasice are loc într-o perioadǎ de transformări generale şi se manifestă mai ales în simfonie şi sonată. Stilul muzical clasic se manifestă prin claritatea şi echilibrul formei, legat indestructibil de conţinut.

Joseph Haydn avea să realizeze pentru întâia oarǎ aceasta îmbinare, care-i dă dreptul de a fi numit “părintele simfonismului vienez”. Născut la 31 martie 1732 în Rohrau (Austria), într-o familie modestă, Haydn începe să cânte încă de la 8 ani în corul catedralei din Viena. De la vârsta de 17 ani, când este dat afară din cor, începe o carieră de muzician liber, studiind în acest timp ca autodidact teoria muzicală şi contrapunctul; ia ocazional lecţii de la Nicola Porpora, un renumit compozitor italian.

Primele sale cvartete le compune în anul 1755, în timp ce era în serviciul baronului Karl Josef von Fürnberg, după care, începând cu anul 1759, funcţionează ca director muzical în serviciul contelui Ferdinand Maximilian von Morzin din Lukawitz. Aici se şi căsătoreşte cu Maria Anna Keller. Din anul 1761, Haydn intră în serviciul familiei Eszterházy, pentru care va lucra 30 de ani, timp în care se observă o importantă evoluţie în stilul său compoziţional.

 

Pe vremea când Haydn apare în lumina istoriei, se prefigura o înnoire în muzica instrumentalǎ. Creaţia lui, bogată şi variată în conţinut şi în formele ei, reprezintă una din contribuţiile cele mai interesante şi valoroase ale istoriei universale a muzicii.

În domeniul simfoniei, a lucrat mai bine de 40 de ani; a compus un număr mare de simfonii, dintre care s-au păstrat 104. Creaţia sa simfonică poate fi împărţită în trei perioade. Prima (1750-1770) este perioada de experimente din tinereţe, în care compune aproximativ 40 de simfonii. A doua perioadă este cuprinsǎ între anii 1770 şi 1780 şi se remarcă printr-o serie de progrese remarcabile, compunând exclusiv simfonii. Desăvârşirea stilului său simfonic se realizează în ultima perioadǎ de creaţie dintre anii 1780 şi 1800. Aceasta cuprinde un număr de 30 de simfonii, dintre care cele mai desăvârşite sunt londonezele - 12 simfonii pe care le-a compus în timpul călătoriilor sale la Londra.

Contribuţia lui Haydn la elaborarea formelor muzicii de cameră şi mai ales a cvartetelor este la fel de importantă ca şi în cazul simfoniilor. Cvartetul era o creaţie specifică acelei perioade şi reprezenta în acelaşi timp baza simfoniei.

Principiile formei de sonată utilizate în simfonie au pătruns şi în concertul instrumental solo, având în plus introducerea orchestrală ca o nouǎ expoziţie.

Un alt capitol important în creaţia lui Haydn îl constituie muzica vocal-instrumentală. A scris peste 30 de opere, muzică pentru teatru de păpuşi, muzică de scenă şi 3 oratorii, dintre care cele mai cunoscute sunt Creaţiunea şi Anotimpurile. La creaţia amintită putem alătura un mare număr de piese religioase, cantate, arii bisericeşti, canoanele vocale Cele zece porunci, 14 misse şi un Stabat Mater.

Orlando di Lasso (Orlandus de Lassus) reprezintă prin opera sa punctul culminat al muzicii Renaşterii de factură flamandă, fiind considerat cel mai important reprezentant al stilului polifonic din Şcoala Flamandă şi, alături de Palestrina, unul dintre cei mai influenţi muzicieni ai Europei acelei perioade.

S-a născut la Mons, în Flandra, actuala Belgie, în 1530 sau 1532. La vârsta de 8 ani şi jumătate a fost admis în corul bisericii Sf. Nicolae, din oraşul natal. În curând a atras atenţia prin vocea sa frumoasă, aşa încât, se spune că de trei ori a fost chiar răpit pentru a cânta în diverse locuri. La 12 ani părăseşte Ţările de Jos, urmându-l pe patronul său, Ferrante Gonzaga, generalul armatei lui Carol al V-lea şi vicerege al Siciliei. Ajunge la Mantova, unde face cunoştinţă cu compozitorul de madrigaluri Hoste da Reggio, care a avut o mare influenţă asupra stilului său muzical.

La începutul anilor 1550, Lasso era cântăreţ  la Neapole şi se pare că scrie primele sale lucrări. La Roma îl are ca patron pe Cosimo I de Medici, Mare Duce al Toscanei şi devine, la doar 21 de ani, capelmaistru în Basilica di San Giovanni.

În 1556 ajunge la München, la curtea ducelui de Bavaria - unde a şi rămas până la sfârşitul vieţii, la început ca tenor, apoi capelmaistru. A devenit tot mai cunoscut, aşa încât compozitori de peste hotare (ca Andrea Gabrieli şi Giovanni Gabrieli) au venit să studieze sub îndrumarea lui. Împăratul Maximilian al II-lea îi conferă un rang nobiliar, situaţie neobişnuită pentru un compozitor, iar Papa - rangul de Cavaler.

În 1594, se stingea din viaţă la München, la vârsta de 74 de ani.

 

Orlando di Lasso e unul dintre cei mai prolifici compozitori ai secolului XVI cu peste 2000 de lucrări, incluzând creaţii religioase (misse, psalmi, imnuri) şi laice (madrigale, chansons, lieduri). Lui i se potrivesc cuvintele lui Charles Gounod: “Ideile muzicale îmi invadează mintea şi mă răscolesc ca şi bătaia din aripi a fluturilor şi tot ceea ce am de făcut este să întind măna şi să încerc să-i prind”.

 

În lucrările sale foloseşte latina, italiana, franceza şi germana cu uşurinţă şi versatilitate. Vasta cultură şi numărul mare de călătorii i-au permis să distingă caracteristicile muzicale ale tuturor regiunilor prin care a călătorit. Nici un alt compozitor contemporan nu avea o judecată mai clară în alegerea celor mai bune mijloace muzicale pentru a servi Idealul. Cele mai cunoscute compoziţii ale sale sunt Psalmi Davidi Poenitentialis şi ultima sa lucrare Lagrime di San Pietro, terminată cu trei săptămâni înainte de moarte.

Influenţa compozitorului a fost de mare amploare. Muzica sa a fost frecvent republicată în timpul vieţii şi după moartea sa, în diverse oraşe din Europa, ceea ce denotă înalta apreciere de care se bucura. A contribuit la dezvoltarea mijloacelor de expresie care mai târziu aveau să fie folosite în operă şi în muzica orchestrală.

Când vorbim despre Franz Liszt, trebuie să ni-l amintim ca pe un pianist al publicului, un om al spectacolului, care ştia cum să-şi atragă spectatorii şi admiratorii. Avea nu numai o înfăţişare plăcută, dar şi o tehnică şi o sonoritate fără precedent. Liszt a reprezentat o nouă atitudine, un nou mod de interpretare.

S-a născut la Raiding, în Ungaria, la 22 octombrie 1811 aproape în aceeaşi perioadă cu ceilalţi romantici, dar a trăit mai mult decât majoritatea. Este recunoscut ca un adevărat compozitor şi unul dintre cei mai renumiţi pianişti ai tuturor timpurilor.

Încă de la vârsta de şapte ani cânta foarte bine la pian, la opt ani deja compunea, la nouă ani dădea concerte publice şi la zece ani, în 1821, studia pianul cu Carl Czerny şi compoziţia cu Antonio Salieri. Începând cu 1823, a susţinut o serie de turnee la Paris.

Franz Liszt a fost puternic influenţat de Berlioz, datorită căruia a descoperit genul vizionar al romantismului şi dragostea pentru monumental. Alte influenţe care pot fi amintite sunt cele ale lui Paganini şi Chopin. De la Paganini Liszt s-a inspirat în ceea ce priveşte partea instrumentală, a transferat efectele lui din domeniul pianului, scoţând astfel în evidenţă tehnica transcedentală şi dorinţa de spectaculozitate. Opera lui Chopin i-a arătat lui Liszt că arta interpretativă nu este doar bravadă, ci şi poezie, pianul fiind capabil să redea diverse nuanţe coloristice.

Recitalurile lui Liszt au avut un succes răsunător. Până în anul 1839 a împărţit scena cu aţi interpreţi, însă după această perioadă a început să susţină recitaluri solo. Se consideră de altfel, că el este cel care a „inventat” acest tip de interpretare.

Franz Liszt s-a maturizat foarte repede ca muzician, devenind unul din cei mai mari pianişti pe care i-a cunoscut omenirea. În paralel, s-a dezvoltat şi latura sa de compozitor, compunând la doar 14 ani opera Don Sancho, care din păcate este foarte puţin cunoscută azi. După anul 1835 a început seria de lucrări ce aveau să figureze mai târziu în repertorii. Până în 1839 a compus Studiile „Transcedentale”, Studiile „Paganini” şi seriile de lucrări pentru orgă ale lui Bach transcrise pentru pian. După 1840, au fost publicate mai multe lieduri şi Rapsodiile ungare.

În 1854 ia naştere Sonata pentru pian în Si minor, considerată una dintre cele mai importante manifestări ale mişcării romantice. Alături de Concertul cu o singură mişcare în Mi minor, Sonata s-a menţinut în repertorii din momentul în care a fost compusă şi până astăzi.

În anul 1847, are loc o schimbare în activitatea lui Liszt. Pianistul refuză să mai facă turnee şi să dea concerte pentru bani. Din anul 1848, s-a preocupat mai mult de compoziţia şi crearea unei noi forme muzicale – poemul simfonic. Acesta este o creaţie muzicală ce are ca sursă de inspiraţie o operă artistică din altă sferă decât cea muzicală. Puteau fi folosite poeme, piese literare, picturi, etc.

Liszt şi-a propus să facă din Weimar, localitatea în care se mută în 1848 un oraş al mişcării muzicale progresiste. A prezentat aici muzica diverşilor compozitori precum Wagner, Berlioz, Verdi şi alţii. Tot aici Liszt a început să dirijeze, dar cariera sa ca dirijor nu este în general recunoscută.

Ca şi profesor de pian Liszt a exercitat o mare influenţă asupra elevilor săi, care l-au urmat pretudindeni. Printre cei mai cunoscuţi s-au numărat Bülow, Tausig, Sophie Menter, Eugen d’Albert, Alfred Reisenauer şi alţii.

În perioada petrecută la Weimer, Liszt a compus lucrări ambiţioase precum Simfonia „Faust”, Simfonia „Dante”, „Totentanz”, dar şi un număr mare de piese cu muzică religioasă.

Wagner, ginerele lui Liszt, a recunoscut că i-a datorat mult pianistului: „De când am auzit compoziţiile lui Liszt, modul meu de a trata armonia a devenit foarte diferit faţă de cel de dinainte”.

Franz Liszt s-a stins din viaţă la 31 iulie 1886, la Bayreuth, Bavaria.