Azi am văzut o altă Muză - creatură generoasă care coboară din când în când în lumea aridă a oamenilor pentru a picura un strop din eterna ei inspirație. În mijlocul acestei lumi ciudate în care trăim, în mijlocul acestei lumi seci și torturate, am văzut-o în fața ochilor pe dulcea Erato, regina poeziei, geniu al liricii, izvor al dragostei...

Cedând în fața primului impuls, am văzut aparența ei și, cum mi s-a întâmplat mereu, am rămas absorbită de prezența ei, încercând să caut puțin mai departe de conținutul profund al mulțimii de simboluri care o împodobeau. I-am văzut simplitatea, modestia și delicatețea, i-am văzut capul încoronat de trandafiri; i-am văzut faldurile mantiei care erau în căderea lor un cântec de armonie; i-am văzut lira și săgeata și pe micul Eros învârtindu-se pe la picioarele ei, căutând și el - deși e un mic Zeu - sprijinul Muzei, pentru a avea un mai mare impact asupra oamenilor.

Și, după viziune, a venit un vis... vis care a mărit enorma diferență dintre lumea în care s-a născut Muza și cea care ne înconjoară azi. Ce diferență uriașă între acei ani eroici și pasionați din vechime și anii aceștia lași și răi; între acele vremuri de poezie și sentimente fine și cele de azi, pline de zgomot și instinct. Iar cei care speră la ceea ce este bun și just, la ceea ce trebuie să trăiască în profunzimea fiecărei ființe umane, suportă durerea pe care o presupune faptul că trebuie să le ascundă, să le disimuleze, să le facă să tacă sau să plângă singuri, căci „moda” nu permite aceste „slăbiciuni”.

Între valuri de durere a venit visul meu... Am ascultat versuri minunate în mijlocul unui ritm suav, cu vechi cuvinte uitate, atât de simple și pure încât nu au nici un sens dacă nu sunt încărcate de sentimente asemănătoare. Am ascultat sunetele lirice care reunesc întreaga Natură într-un singur cântec adresat frumuseții. Lira Muzei glăsuia în melodii tandre pentru a însoți acele vechi poeme de dragoste.

Atunci am văzut cum micul Eros căpăta viață. Blândul zeu își fixa privirea ștrengărească pe săgeata pe care Muza o ținea în mână și totul căpăta o culoare mai profundă, mai intensă.

Am înțeles - încă o dată - că Erato cânta o iubire sublimă, care scapă total timpului și spațiului nostru. Am știut că Muza nu mai trăiește printre noi, deoarece sunt puțini oamenii care vor să cunoască această iubire fără limite, care abia dacă se sprijină pe corpul fizic, pentru a se ridica spre lumile subtile unde întâlnește însăși rădăcina vieții. Și am dorit cu putere acele valuri cadențate, în care poezia ia același ritm cu fluxul sângelui, unde cuvintele clocotesc ca apele mării, iar sentimentul devine matricea viziunilor celeste.

Frumoasă și castă Erato: lirismul tău nu a murit cu timpul; vechiul tău mit nu este minciuna care ne este povestită azi. Existența ta este la fel de reală ca și imperioasa necesitate pe care oamenii o simt pentru ceea ce tu reprezinți. Dar, ca și pe surorile tale, nimeni nu te înțelege din teama de a te înțelege; nimeni nu te urmează din cauza imensului efort de a se desprinde din noroi. Există o teamă de a zbura ca tine, de a cânta ca tine și de a simți ca tine, deoarece toate acestea ar însemna să trăiești cu sufletul curat, deschis și descoperit. De asta azi se dezgolesc trupurile și se acoperă sufletele cu zdrențe murdare... De asta a murit poezia, de aceea mor, puțin câte puțin, cuvintele de dragoste, iar gestul de tandrețe din regatul tău a fost înlocuit de lovituri și de ironie...

Dar eu te-am văzut și știu că exiști... Deși viziunea ta a fost trecătoare, am stat un moment cu tine și, din condiția mea de umil muritor, voi face, începând de acum, efortul necesar pentru a perpetua gloria și frumusețea ta. Lasă-mă să cânt pentru tine; lasă-mă să folosesc lira și inspiră-mi vocea; acoperă-mă cu sensibilitatea ta și fă ca ceea ce spun azi - ce am văzut azi - să devină realitate pentru toți cei care, muți și disperați, visează la tine fără să știe.