© VÂSLIND CONTRA CURENTULUI

Prof. Jorge Angel Livraga Rizzi
Fondator şi primul Director al Organizaţiei Internaţionale „Noua Acropolă”
Crucea Parisului în Arte, Ştiinţe şi Litere

„Diferenţa dintre un trunchi care pluteşte şi o barcă făcută din acelaşi lemn este că aceasta din urmă are vâsle şi poate înainta contra curentului”.

Dr. N. Sri Ram

Am ascultat aceste cuvinte rostite chiar de Sri Ram în deja îndepărtata mea tinereţe. Fraza nu făcea parte din nici unul dintre discursurile sale şi nu ştiu dacă a inclus-o în vreo carte. A apărut spontan într-o conversaţie.

Am meditat mult asupra ei şi, când a sosit ceasul plăsmuirii celor mai înalte Idealuri într-o Şcoală de Filosofie în manieră clasică, parabola cu trunchiul de copac şi barca, şi-a pus amprenta asupra tuturor gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor.

În general, bărbaţii şi femeile sunt asemenea trunchiurilor de copac aruncate în râul vieţii şi, la început intacte şi uscate, mai târziu lovite şi ude, plutesc în derivă în sensul curentului sau al ramificaţiilor acestuia iniţiate de puternicii Lumii... Înaintează astfel... lovindu-se cu violenţe inutile, corupţi şi necinstiţi, fără o direcţie sigură sau un port fix, până când se desfac în aşchii şi se scufundă în acest râu care curge necontenit, fără să ştim de unde vine şi încotro merge.

Biete trunchiuri de copac rupte, tăiate, târâte dintr-o parte în alta şi abia reuşind, prin greutatea lor, să opună rezistenţă curentului. Mulţimea întunecată alunecă gemând în mersul său neobosit, dar... atât de obositor! Ziua, soarele dezvăluie putreziciunea scoarţelor, iar noaptea tumultul umbrelor curge mereu orizontal, şi doar în mod excepţional câte un trunchi se ridică spre stelele îndepărtate. Fluviul trunchiurilor de copac!

Sunt din ce în ce mai multe şi se lovesc unele pe altele, se chinuie, se rup în bucăţi... fluviul trunchiurilor de copac!... Cât de mult am meditat asupra lui!

Dar an după an am învăţat tehnicile aproape uitate de dăltuire şi cioplire a lemnului... acel lemn din care suntem făcuţi toţi. Lovituri rapide de secure la suprafaţă şi cărbune încins în adâncime, reluate continuu. Experienţa, deşi se inspiră de la Marii Maeştri ai Omenirii, este întotdeauna dureroasă şi are o durată infinită... Trebuie să se taie în profunzime, acolo unde egoismele şi laşitatea îşi împletesc firele încâlcite, iar iluzia te face să crezi că tu eşti trunchiul şi că te rupi în bucăţi pe tine însuţi. Dar lucrătorul perseverent, impulsionat de voinţa care se ridică deasupra tuturor lamentaţiilor materiei intrate în putrefacţie îşi continuă munca.

Încetul cu încetul, lemnul cândva necioplit se transformă într-o ambarcaţiune. Se conturează prora ascuţită şi pupa rotundă. Rana de odinioară, cavitatea, este acum un receptacul şlefuit pentru Sufletul călător.

Din resturi s-au făcut vâslele flexibile care, după cum sunt mânuite, vor da un impuls şi în acelaşi timp vor sluji ca timonă. Şi, cu răbdare, se vor şlefui marginile grosolane până când se vor transforma în borduri uşoare şi solide.

Şi... astfel am făcut barca!

Mulţimea de trunchiuri de copac o priveşte cu un amestec de uimire şi repulsie. Şi pare găunoasă, fragilă, inutilă, caraghioasă, periculoasă, demnă de dispreţ. Doar nu e un trunchi de copac...E o barcă! Şi ca şi cum aceasta nu ar fi destul, vâsleşte împotriva curentului. Acest lucru e de neiertat! Să nu fie la modă, să nu-şi schimbe culoarea după noroiul care vine? Să aibă propria sa culoare şi să vâslească deasupra noroiului, abia atingându-l?... E de neconceput! Şi echipajul ei, cu membri atât de stranii!

Aceşti membri spun că nu suntem toţi egali căci, dacă am fi, am putea greşi împreună fără speranţa de a ne ajuta unii pe alţii, că egalitatea nu există în Natură şi nici nu e posibilă sau de dorit. Că deosebirile sănătoase înfrumuseţează întregul şi îl smulg din plictiseală şi din spiritul de teamă. Spun, de asemenea, că diferitele religii sunt adaptări în spaţiu şi în timp ale aceluiaşi Mesaj şi că, de aceea, nu există vreuna mai bună şi nici mai rea decât alta deoarece, cu excepţia acestui scurt mesaj, totul e contribuţia oamenilor, cu ignoranţa şi dorinţele lor... Şi că aceştia s-au copiat unii pe alţii de-a lungul miilor de ani.

Afirmă că nu cred în Dumnezeu, ci ştiu că El Există şi că acest lucru e evident. E suficient ca omul să cunoască drumul şi să pornească pe el pentru a-l descoperi. Că Sufletul e nemuritor şi necorupt şi că nu trebuie confundat cu veşmintele şi măştile pe care le adoptă periodic. Că, dacă există iertare, aceasta e dincolo de răscumpărare după legea acţiunii şi reacţiunii şi că acestea sunt legi mecanice ale Naturii: că acela care seamănă grâu va culege totdeauna, mai devreme sau mai târziu, grâu, iar cel care a semănat spini va obţine doar spini.

Miracolul nu există ca atare, există doar niveluri ale cunoaşterii. Ceea ce ţine de fenomen e secundar; sacerdotul babilonian care îi orbea pe cei din jur cu micile sale fulgere artificiale ce îi treceau dintr-o mână în alta, ar fi azi un simplu electronist. Şi Sfântul Patriciu – un chimist care ştie ce se întâmplă când se toarnă apă peste fosfor alb sau var nestins.

Un membru al echipajului bărcii nu are nevoie de baghete magice. El caută şi găseşte treptat adevărul. Depune tot efortul în vâslit şi distinge lucruri pe care ceilalţi nu le văd, deoarece vâsleşte împotriva curentului. Urcă pe firul apei până la izvoarele sale pure şi necontaminate. Sufletul său e plin de entuziasm şi îi plac râsul şi lucrurile frumoase.

Îl supără zgomotele cacofonice şi îi plac frumoasele melodii ale lui Strauss, catedralele de lumini şi umbre ale lui Wagner şi sonatele lui Mozart. Nu se preface că vede o perspectivă în spatele amestecului de ochi, nasuri şi cozi ale pictorilor moderni şi preferă să meargă prin zăpadă cu Goya, să privească cerurile gri ale lui Velasquez, să surprindă lacrimile cristaline dintr-un tablou de El Greco sau să se piardă pe căile fantastice ale picturilor murale din Pompei.

Nu crede că drogurile ar fi un lucru bun, ci unul rău, pentru că cei care abuzează de ele se transformă în bestii degenerate care fură şi ucid pentru a le obţine.

El crede în ordinea armonioasă şi vitală care depăşeşte mecanismul orb al programelor deja făcute de alţii. Crede în libertate în măsura în care există oameni s-o aprecieze şi s-o respecte pe a celorlalţi. Crede în voinţă, în bunătate şi dreptate şi consideră că o lume fără aceste virtuţi e asemenea unui bulgăre de lut căruia trebuie să i se dea forme armonioase, învingând orice rezistenţă a materiei brute. Crede într-o lume nouă şi mai bună, dar pentru ca aceasta să apară la orizont, este nevoie de vâslaşi noi şi mai buni. Cei care se abandonează răului vieţii, în mijlocul slăbiciunilor şi lamentaţiilor, sunt târâţi inexorabil spre distrugerea fizică, psihică şi mentală.

Crede într-o ştiinţă care să servească omului, vieţii în general şi, mai presus de toate, Planetei în sens global deoarece este casa noastră cosmică, iar noi o dezechilibrăm şi o aducem pe marginea prăpastiei. Crede că structurile vechi şi inutile trebuie să lase locul, în spiritul reînnoirii naturale a vieţii, altora tinere şi puternice, fără complexe şi limitări care îl înjosesc pe cel lucid. Şi... mai presus de toate... membrii echipajului cred în ei înşişi şi în barca pe care au construit-o.

Când trec vâslind pe râul vieţii, mulţi oameni cu inima tânără şi mintea lucidă încep să muncească şi să transforme trunchiurile de copaci în nave, pentru a cunoaşte minunata aventură spirituală împotriva curentului.