© O NOUĂ FILOSOFIE ÎN FAŢA VIEŢII ŞI A MORŢII

Jorge A. Livraga Rizzi

Filosofia înseamnă dragoste pentru înţelepciune sau cunoaştere. Este un drum iluminat de soarele adevărului. Tot ceea ce nu corespunde acestei caracteristici esenţiale nu este filosofie, ci o simplă speculaţie sau repetare alternativă a ceea ce au spus alţii, folosind vechile învăţături cu la fel de mult succes cu cât reuşeşte o lingură să se hrănească şi să guste din supa în care s-a scufundat.

Viaţa şi moartea sunt două feţe ale Vieţii Unice. Cine nu a sesizat nici măcar atâta lucru nu se poate numi cu uşurinţă „filosof”, deoarece încă nu a început să păşească pe Cărarea Ascendentă.

Pe lângă caracterul său de asociaţie culturală, Noua Acropolă este o mişcare filosofică. Unul dintre obiectivele principale ce au stat la baza întemeierii sale a fost să facă din conceptul de cunoaştere de sine o realitate vie. Acesta este punctul de plecare. Din păcate, majoritatea oamenilor rămân întreaga viaţă ancoraţi în concept sau, încă şi mai trist, unii ajung să îl uite cu desăvârşire pe măsură ce îmbătrânesc şi se îmburghezesc.

Noua Acropolă propune redeschiderea albiei filosofiei clasice, unica filosofie care a găsit adevăruri, repetate ulterior de mii de ori, fără să cadă în plasa modelor triviale şi fără a servi vreodată drept unealtă a ignoranţei sau a ameninţării în mâinile vreunor brute. Socrate stă mărturie. Filosofia noastră nu este contemplativă, nici pseudo-orientalistă; ea reprezintă un mod înflăcărat de poziţionare în faţa vieţii şi a Enigmei. Fiinţa umană trebuie să-şi ia un angajament ferm în faţa destinului său istoric, a strămoşilor săi divini, a momentului său actual şi a viitorului. Trebuie să fie asemenea unei bărci care, cu puternicele sale vâsle, escaladează curenţii vieţii şi nu se lasă târâtă, asemenea unui morman de paie şi nămol, fără libertate de mişcare sau onoare, spre colţuri în care lucrurile putrezesc. Filosofia noastră este o filosofie a acţiunii în toate planurile la care poate avea acces conştiinţa, nu pentru a culege fructele acţiunii, ci pentru acţiunea în sine. Prin ea ne realizăm, găsind satisfacţie într-o acţiune ce ne menţine veşnic tineri, conştienţi de nemurirea noastră şi de bucuria de a trăi clipă de clipă.

Că lumea este o iluzie? O ştim… Însă, cum şi această afirmaţie se află în lume, este şi ea iluzorie. Aşa numita „iluzie” a orientaliştilor nu este altceva decât realitatea într-unul dintre multiplele sale aspecte sau faţete, una dintre nuanţele în care se colorează lumina. Ipoteza despre iluzie – o versiune foarte săracă şi deformată a conceptului despre „maya” al vechilor hinduşi – îi plafonează pe mulţi oameni, care ajung să creadă că în vreo parte a universului ar putea să nu existe Dumnezeu, de exemplu în iluzie. Dacă ar fi aşa, iluzia l-ar limita pe Dumnezeu, ar limita realitatea, dovedindu-se mai degrabă o neghiobie filosofică demnă doar de acela care nu ştie să mânuiască nici cel mai simplu silogism.

Observând ciclurile naturale, eterna reîntoarcere a lucrurilor de la apele din nori până la mare şi de la mare la nori, de la succesiunea zilelor şi nopţilor până la anotimpuri, percepem cu claritate o unitate de destin în natură şi un mers constant şi sigur în acord cu un plan bine stabilit. Din plan face parte şi fiinţa umană. Şi ea se naşte şi moare… şi se naşte din nou… şi din nou moare. Nimic mai simplu şi mai adevărat.

Toate vechile şcoli esoterice au afirmat acest fapt şi toate religiile l-au susţinut la începuturile lor, când fondatorii răspândeau lumina lui Dumnezeu peste oameni. Unele dintre ele au păstrat la nivel popular câteva imitaţii mai mult sau mai puţin deformate ale străvechii doctrine, iar altele le-au îngropat în „cărţi interzise” şi „evanghelii apocrife”... şi s-au străduit să le păstreze în bibliotecile lor labirintice în cazul în care va apărea un moment oportun pentru reutilizarea „blestematelor” afirmaţii. Adevărul este că, pentru a-şi câştiga adepţi, multe credinţe au promis mult şi au cerut foarte puţin... Prin urmare, unei astfel de atitudini nu îi convine să păstreze cunoaşterea populară despre reîncarnare, deoarece ea indică un drum lung, anevoios, în care domneşte Legea Cauzei şi a Efectului şi unde nu se poate cumpăra iertarea păcatelor şi nici nu poate fi oferită drept cadou personajelor însemnate. Cine greşeşte plăteşte pentru propria greşeală, fie el rege sau cerşetor. Primul va plăti chiar mai scump, deoarece se presupune că un rege are posibilităţi mai mari decât un cerşetor... Orice coroană îşi are spinii...

Această nouă filosofie va elibera de teama de moarte milioane de persoane, aşa cum a făcut-o deja cu alte mii, indiferent ce credinţă au, unde muncesc şi cine sunt. Aceasta este vechea sevă a vieţii, ce urcă din nou prin arborele uscat al Omenirii. Ea va da flori şi fructe şi va adăposti cuiburi în care păsările noi vor ciripi salutând răsărituri noi, într-o lume în care soarele arzător al vieţii se va ridica din nou, încet, dar inexorabil.