© ESTE PROGRESUL SINONIM CU SCHIMBAREA?

Jorge Ángel Livraga

„Progresul constă din schimbare”

Miguel de Unamuno

Această frază, tăioasă şi rotundă asemenea unui postulat ştiinţific, rezumă într-un limbaj direct aparţinând marelui scriitor spaniol care a trăit în secolele XIX şi XX, o întreagă filosofie a vieţii. Nu lasă nicio fisură pentru a mai introduce nici cea mai elementară întrebare; ori se acceptă ori se neagă.

Este curios că cele mai „absolutiste” afirmaţii pleacă, în general, de la gânditori ce prezintă caracteristici liberale. Merită efortul să ne aplecăm puţin asupra acestui lucru.

Exemplele sunt numeroase, dar vom alege doar câteva.

În îndepărtata perioadă a secolelor XII-XIII, „Fraticellii” au devastat Europa centrală şi în special nordul Italiei, convertiţi în hoarde de fanatici barbari, deşi iniţial au fost impulsionaţi de spiritul liber al Sfântului Francisc din Assisi. Savonarola, de asemenea, din cauza liberalismului cu care se opunea oricăror norme, în cele din urmă a inspirat mulţimilor dezlănţuite tendinţe orgiastice de distrugere a operelor de artă şi a cărţilor, ajungând să lapideze pe cei ce nu participau la furiile lor aşa-zise sacre.

În secolul XV putem spune că s-a fixat şi a luat formă ceea ce azi numim „liberalism”, întemeiat pe raţiune. Raţiunea era concepută atunci ca ceva superior oricărei fiinţe sau lucru, datorită dinamismului cu care conducea la o viziune a lumii lipsită de conţinuturi sau diferenţe intrinseci. În faţa raţiunii pălea orice autoritate, înălţime sau valoare. În numele raţiunii se ajungea a se considera drept iraţionalitate tot ceea ce contrazicea raţiunea în sine şi simpla experienţă vitală. De exemplu, dacă o dragoste nu era rezonabilă şi raţională, nu era dragoste. După câteva secole curentul numit Romantism se va ridica împotriva unor asemenea concepţii.

Au luat naştere conceptul despre individualitate şi nominalism care s-a dezvoltat până la o aşa extremă încât a negat orice relaţie între indivizi, ca şi când aceasta ar fi fost un lucru artificial şi dăunător. Astfel, lumea nominalistă se va prezenta ca ceva lipsit de sens etic şi metafizic. Morala va avea importanţă numai în semnificaţia etimologiei sale exoterice ca „ansamblu de obiceiuri utile”.

Utile pentru cine? Până la urmă, pentru individ, deoarece Societatea ca atare – iar ce să mai spunem despre Stat – a devenit cauza tuturor nenorocirilor.

Cu trecerea timpului, începând de la Cartezianism, unica realitate care se va putea  concepe va fi însăşi îndoiala şi aceasta se va constitui în garanţie pentru existenţa în sine.

Mai degrabă dintr-un elan ştiinţific decât prin ştiinţă adevărată, Universul şi omul sunt concepuţi ca fructul hazardului, dar, astfel apare paradoxul potrivit căruia raţiunea însăşi, cea care cuprinde totul şi justifică totul, este până la urmă fiica unei absurdităţi, aşa cum Uranos a fost fiul lui Haos. În această nouă versiune de interpretare a enigmei - fiica Misteriilor – lipseşte capacitatea de aprofundare şi o amărăciune subconştientă face loc violenţei.

În numele libertăţii se forjau miturile iluminiştilor şi teoria bunului sălbatic. Cine nu era de acord cu ele era văzut ca un retrograd şi foarte repede vor fi rostogolite capete, încoronate sau nu, pe altarul păcii. Unii strigau: „Să spânzurăm ultimul rege cu măruntaiele ultimului preot”, iar alţii scriau: „Religia este opiul popoarelor.”

De la conceptul imuabil medieval despre un univers care se află în mod exclusiv în aşteptarea zilei judecăţii de apoi şi ale cărui mişcări sunt doar aparenţe lipsite de o semnificaţie care ar putea să transceandă simpla mecanică a lucrurilor, se trece la antiteza despre un univers aflat într-o continuă schimbare, lipsit de mister, pe deplin vizibil şi tangibil, în care totul evoluează şi progresează neîntrerupt. Pentru „evoluţionişti”, raţionalizaţi de „darwinişti”, Natura niciodată nu se opreşte şi nici nu face salturi; este doar o simplă maşină foarte bine unsă cu sângele propriilor creaturi.

Oamenii de ştiinţă actuali, cu mai puţine ipoteze şi mai multă înţelepciune, nu încetează să fie uimiţi la vederea atâtor enigme, aşa cum ne arată cele mai perfecţionate mijloace de interpretare a lucrurilor şi faptelor; căci este dovedit faptul că Natura adăposteşte în sânul propriu misterioase ceasuri ce accelerează sau opresc curgerea evenimentelor care, la rândul lor, nu sunt altceva decât vehicule cu finalităţi ce transcend orice este pur fenomenologic.

Raţiunea, pe nedrept confundată cu inteligenţa, şi nepurificată de instinctele pe care mai degrabă alege să le ascundă sub mantia greoaie a retoricii, a profilat caracterul secolului XIX trecând şi în cel de-al XX-lea.

Periculoasa idee potrivit căreia întregul progres este bazat pe o permanentă schimbare a făcut ca din liberalism să se nască revoluţii pseudo-mistice care au dat o aparenţă ştiinţifică celor mai rele distorsiuni din care s-au născut conceptele despre lupta de clase şi despre rasism.

Un simplu filosof, care graţie unei minuni ar fi putut apărea din străfundul timpului, le-ar fi explicat că omul care niciodată nu se opreşte din a escalada un munte, impulsionat de eterna schimbare şi mişcare, va continua să meargă şi după ce a ajuns pe culme şi va coborî inexorabil, convertind progresul său în declin, dacă nu chiar în prăbuşire fatală.

Dar intelectualii şi oamenii de ştiinţă aflaţi la modă când se năştea secolul XX nu aveau asemenea simplitate şi modestie. În orbirea lor credeau că perfecţionarea mijloacelor îl va îmbunătăţi pe Om şi că posibilitatea de a traversa oceanele, pământul sau aerul în mare viteză îl face infinit de superior în toate faţă de cei ce nu pot realiza asemenea isprăvi.

S-a confundat, în mod lamentabil, erudiţia cu înţelepciunea, declamarea principiilor morale cu practicarea păcii şi schimbarea constantă cu perfecţionarea.

Universul, Omul şi relaţia între toate fiinţele şi lucrurile au fost concepute în mod artificial. Un zel consumist a transformat lumea noastră într-o groapă de gunoi plină de resturi fizice, psihologice, mentale şi spirituale.

Niciodată pe Pământ nu au existat mai mulţi oameni fără adăpost, niciodată justiţia nu s-a impus într-un mod atât de brutal. În mult visatul şi aşteptatul an 2000 [1] se estimează că 4 miliarde de oameni vor trăi într-o sărăcie absolută… poate şi mai mulţi.  La această oroare ne-au adus „ideile pozitive” şi „ştiinţifice”.

Nu e suficientă doar schimbarea, trebuie să facem mai bine lucrurile. Şi dacă nu e posibil, e preferabil să păstrăm binele de care dispunem, mult sau puţin, cu smerenia inimii şi fără bravade care nu trec mai departe de vorbe.

Valorează mai mult ochiul iluminat de un foc în noapte, în mijlocul unui cerc de prieteni buni care îl păzesc şi printre care domneşte dragostea şi camaraderia sănătoasă, decât declaraţiile ostentative şi provocările bizare lansate dinspre tribune sau din spatele scuturilor de protecţie ale unor dispozitive electronice, care se alimentează din sudoarea popoarelor înrobite de obsesia progresului indefinit şi de nevoia de schimbare continuă.

Oricât de multe laude se aduc şi oricât de mult ar fi în vogă omagiile pentru cei care, în delirul lor, ne precipită spre acest infern, reclamăm dreptul natural la viaţă, mai presus de orice contaminare şi teroare.

Tinerii trebuie să se poată dezlega de vechile lanţuri ale sectelor politice, economice, sociale, rasiale sau religioase, pentru a-şi lua avânt spre viitor, sprijinindu-se solid pe un prezent care să nu mai fie torturat de idei şi sisteme ratate. Eşecul nu trebuie să fie ascuns şi nici nu trebuie să fie cineva învinovăţit; este necesar să încurajăm noi drumuri ale speranţei, fericirii şi adevăratei cunoaşteri de sine însuşi. Să avem curaj!