Carta constitutiva
Principiul I
Reunirea Bărbaţilor şi a Femeilor de toate credinţele, rasele şi condiţiile sociale în jurul unui ideal de fraternitate universală.
Principiul II
Trezirea unei viziuni globale prin studiul comparat al Filosofiei, Ştiinţelor, Religiilor şi Artelor.
Principiul III
Dezvoltarea capacităţilor individului pentru a-l face apt să se integreze în Natură şi să trăiască potrivit caracteristicilor propriei sale personalităţi.
| ||
|
Dificila artă de a trăi în realitate |
|
© DIFICILA ARTĂ DE A TRĂI ÎN REALITATE Prof. Jorge Angel Livraga, Fondator şi Primul D.I. al O.I.N.A Inerţia istorică pe care toţi o târâm prin educaţia noastră mai mult sau mai puţin enciclopedică, extrasă din secolul trecut, care se mândrea cu “pozitivismul” său, a dat naştere multor concepte fundamentale şi, ceea ce este şi mai rău, a deformat capacitatea noastră de a gândi şi de a discerne. Este curios că mulţi oameni care mânuiesc echipe tehnice electronice nu au ieşit, din punct de vedere mental, din era angrenajului cu opt dinţi, pe care-l utilizau morarii noştri medievali. Pentru ei, totul este explicabil, totul are un cartonaş cu un nume şi celui care nu are, i se inventează unul şi i se lipeşte, deoarece nu există oroare mai mare decât ceea produsă de necunoscut. Şi puşi înaintea lui, sau îl neagă sau îl transformă, până îi dau un aspect familiar şi linştitor pentru minţile lor burgheze. Totuşi, mintea raţională simplistă nu ne-a condus întotdeauna la adevăr. Am fost înşelaţi în repetate rânduri. Spaţiul disponibil într-o revistă restrânge exemplele, dar cel puţin putem cita câteva: universităţile din secolul trecut negau orice posibilitate a aparatelor mai grele decât aerul de a zbura, deşi păsările zburau prin faţa ferestrelor lor. De asemenea, afirmau că, în urma calculelor presiunii, apa de pe fundul oceanul ar fi trebuit să fie la fel de solidă şi de grea precum fierul, prin compresiunea straturilor superioare. Impulsurile electrice nu puteau fi transmise fără un cablu care să le poarte. Tradiţiile homerice erau simple povestiri antice. Televiziunea era imposibilă. Nici hipnoza nu era magnetică. De asemenea, tunul fără recul. Şi atâtea altele. Mintea simplistă ne înşela de secole, de când ne-a convins că Pământul era centrul Universului şi că trebuia să fie plan. Că America era o himeră deşi Columb arătase oameni şi fructe care în mod evident nu erau asiatice. Că ceea ce vedea Galileo cu ajutorul telescopului său erau reflexe optice şi nu stele, pentru că nu se vedeau cu ochiul liber. Că tiparul cu caractere mobile era lent şi incapabil să redea culorile la fel ca miniaturiştii. Secolul XIX nu a făcut decât să instaureze totemul “realităţii ştiinţifice” şi să întărească tabu-ul asupra a tot ceea nu era în prealabil etichetat oficial. Astfel, cu o zeificare a raţiunii, se dorea combaterea gândirii atomiste prin care se dădea Credinţei un anumit înveliş raţional. Dar această formă de a sacraliza raţiunea din motive aparente în sine era o mare minciună, deoarece oamenii au zburat în maşini mai grele decât aerul, au transmis imagini pe căi imateriale şi au descoperit Troia, au constatat existenţa a mii de stele invizibile ochiului uman, au creat tunuri fără recul, au coborât în adâncul mării cu batiscafurile lor şi au găsit apă lichidă. Tehnica experimentală a depăşit victorioasă conciliabulele Academiilor şi demonstraţiile “ştampilate” scrise în mii de volume înlănţuite de o pseudologică despre care ştim astăzi că a fost categorică, având ca silogism doar forma brută. Mai mult, deşi ştim toate aceste lucruri, continuăm să repetăm greşeala pe alte planuri, deoarece orgoliul nostru ne împiedică să spunem “nu” şi inteligenţa este confundată cu ilustrarea, iar cultura cu lectura. În plus, un fel de “democraţie a cunoaşterii” face ca aproape toţi oamenii să se apropie şi să confirme a priori ceea ce afirmă ceilalţi, fără a şti cu certitudine dacă se bazează pe o judecată reală sau pe o opinie la modă, impulsionată de propagandă. Arta de a trăi în Realitate necesită, în prealabil, decontaminarea de apriorisme şi eliberarea de concepţia greşită că raţiunea cuprinde totalitatea Realităţii. Este indispensabil să ne întoarcem spre un naturalism filosofic în care să fie eliminaţi intermediarii dintre realitate şi concept. Trebuie să observăm mai mult şi să gândim mai puţin. Trebuie să ştergem minciuna care identifică imaginaţia creatoare cu fantezia deformantă, care conferă calităţi inexistente şi le proclamă calităţi axiomatice, sacre pentru mulţimea monocoloră cu picioare scurte. În definitiv, propunerea Filosofiei noastre este de a căuta Realitatea şi nu de a desprinde “Calitatea de Fiinţă” de Fiinţă şi nici “Calitatea de Lucru” de Lucru. Adevărul, cu cât este mai simplu, cu atât este mai frumos şi mai veridic. Este trist, dacă nu chiar ridicol, că cel numit în mod vulgar “dezgheţat la minte” a ajuns să explice numai corpurile umane pentru ca apoi să ajungă să se amuze cu devieri speculative ale dorinţei şi nu cu perceperea adevărului. Astăzi, când un lucru nu este cunoscut, i se inventează atribute înainte de a fi definit. Mai sus numita “Artă de a trăi în Realitate” este un imperativ al timpului nostru, dacă nu vrem să dispărem striviţi de greutatea propriilor noastre minciuni. Cum spune proverbul popular: “pâinii i se cuvine pâine şi vinului, vin”. Să fim simpli, să fim veridici, să fim naturali şi filosoful care doarme în fiecare om se va trezi inexorabil şi ne va face să trăim realităţi, cu o putere etică şi pragmatică. Să fii autentic nu este atât de dificil, ajunge să te întâlneşti cu tine însuţi şi să îndrăzneşti să spui “nu ştiu” când ignori un lucru... Şi toate celelalte, cum glăsuieşte proverbul biblic, ni se vor da din belşug. În dinamica acestui proces se află seminţele cunoaşterii corecte şi ale traiului corect. |