DESPRE DEMNITATEA OMULUI

Cuvântarea lui Giovanni Pico della Mirandola, conte de Concordia

 

Preaînvățaților Părinți, am citit în scrierile arabilor că sarazinul Abdala, fiind întrebat ce consideră el că ar trebui admirat cel mai mult în acest spectacol al lumii, a răspuns că nu consideră nimic mai admirabil decât omul. Acestei cugetări i se adaugă aceea a lui Mercurius : „O, Asclepius, mare minunăție este omul”.

Gândindu-mă la sensul acestor spuse, nu mă mulțumeau acele numeroase argumente ce sunt aduse de mulți în legătură cu superioritatea naturii umane: (anume) că omul este un intermediar printre creaturi, fiindu-le slujitor celor superiori și stăpân celor inferiori lui; că prin ascuțimea simțurilor, prin spiritul creator al rațiunii, prin lumina inteligenței (sale) este interpretul naturii; că este elementul legătură al eternității și al timpului trecător; și (după cum spun perșii) termenul de legătură în lume, ba chiar unire a ei prin nuntă, el, cel cu puțin inferior îngerilor, după cum mărturisește David.

Desigur, aceste cugetări sunt mărețe dar nu esențiale încât să-și revendice privilegiul supremei admirații. De ce nu-i admirăm chiar pe îngeri și preafericitele coruri ale cerului? În sfârșit, mi s-a părut că am înțeles de ce omul este cea mai fericită ființă și prin urmare demnă de toată admirația, și mai ales care este acea condiție pe care și-a ales-o înlănțuirea Universului, condiție care trezește invidie nu numai ființelor inferioare, ci și astrelor și spiritelor cerești. Lucru deasupra oricărei credințe și minunat! De ce nu? Căci tocmai de aceea se spune și se consideră că omul este o mare minunăție și o ființă într-adevăr demnă de admirat.

Ascultați deci Părinți, despre ce este vorba și dăruiți-mi încercarea mea cu binevoitoare ascultare în folosul învățăturii voastre.

Părintele Dumnezeu, supremul arhitect, construise deja după legile tainicei înțelepciuni, această casă, a lumii pe care o vedem, preamărit templu al dumnezeirii.

Tărâmul de dincolo de cer l-a împodobit cu minți; sferele celeste le-a însuflețit cu spirite nemuritoare; părțile scârnave și întinate ale lumii de jos le-a umplut cu turma feluritelor animale. Dar, după terminarea lucrării, făuritorul dorea să, existe cineva care să cerceteze cu atenție înțelesul unei atât de mari înfăptuiri, să-i îndrăgească frumusețea, admire măreția. Din această cauză, după ce toate celelalte lucruri au fost duse la capăt (după cum dovedesc Moise și Timaios), s-a gândit în sfârșit, să creeze omul.

Dar printre arhetipuri nu mai avea vreunul după care să plăsmuiască un nou neam; nici printre bogății nu mai avea ceva să dea moștenire noului fiu, și nici printre locuri nu mai avea vreunul în care să șadă acest contemplator al Universului. Toate erau deja pline; fuseseră toate împărțite deja ordinelor celor mai de sus, celor de mijloc și celor mai de jos. Dar nu i se potrivea puterii creatorului ca, din cauza ultimei sale creații, să strice cele deja făcute; nu era înțelept ca din cauza sleirii spiritului să șovăie în privința unui fapt necesar; nu-i era propriu binefăcătoarei iubiri ca tocmai pe acela care avea să slăvească generozitatea divină în fața celorlalți, să-l silească să o condamne în el. În sfârșit, preabunul creator a hotărât ca acela, căruia nu mai putea să-i dea nimic propriu, să aibă ceva comun dar cu toate acestea să fie deosebit de fiecare în parte. Așadar, a conceput omul ca pe o lucrare cu un aspect care nu îl diferențiază și, așezându-l în centrul Universului, i-a vorbit astfel : „O, Adame! nu ți-am dat niciun loc sigur, nicio înfățișare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru ca acel loc, acea înfățișare, acele îngăduințe pe care însuți le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândești și să le stăpânești după voința și hotărârea ta. Natura configurată în celelalte ființe este silită să existe în limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neîngrădit de niciun fel de opreliști, îți vei hotărî natura prin propria-ți voință în a cărei putere te-am așezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să privești mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care însuți o preferi, ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi la cele de jos ce sunt lipsite de inteligență; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaști în cele de sus ce sunt divine”

O, supremă dărnicie a Dumnezeului tată, supremă și demnă de admirat fericire a omului căruia i-a fost dat să aibă ceea ce dorește, să fie ceea ce el vrea!

După, cum spune Lucilius, animalele se nasc și poartă totodată cu sine trăsături viitoare, încă din pântecul mamei. Spiritele superioare, încă de la început sau puțin după aceea, au fost ceea ce vor fi în veacul vecilor. Omului însă, Tatăl i-a dat la naștere semințe ce produc de toate, și germeni ai vieții de toate felurile; astfel, pe oricare din ele le va îngriji, acelea să se dezvolte și să poarte în sine rodul lor. Dacă le va alege pe cele vegetale, să devină plantă; dacă pe cele legate de simțuri, să fie animal; dacă pe cele raționale, să devină o ființă cerească; dacă pe cele cu spirit, va fi înger și fiu al lui Dumnezeu; iar dacă nemulțumit de fiecare din felurile creaturilor, se va retrage în centrul unității sale, va forma un singur spirit cu Dumnezeu în întunecimea solitară a Tatălui care este așezat deasupra tuturor și tuturor le va sta în frunte. Care dintre noi nu ar admira un asemenea cameleon? Sau, în general, cine ar admira altceva mai mult ? Atenianul Asclepios a afirmat pe drept cuvânt că acela care se schimbă astfel și a cărui natură însăși este schimbătoare este simbolizat în mistere prin Proteu. De aici, acele metamorfoze celebrate de evrei și de pitagoreici. Căci și teologia tainică a evreilor când îl transformă pe Enoch sfântul în înger al divinității pe care-l numesc malakh-ha-shekhinah; când îi transformă pe alții în diferite forțe divine. Și pitagoreicii îi metamorfozează pe oamenii nelegiuiți în animale și, dacă e să-i dăm crezare lui Empedocle, chiar în plante. Luându-le pe acestea ca exemplu Mahomed spunea adesea, și pe bună dreptate, că acela ce se va depărta de legea sfântă, să devină fiară. Căci nu învelișul definește planta, ci natura sa lipsită de inteligență și nesimțitoare; nici pe animal nu pielea îl definește, ci suflarea lipsită de inteligență și legată de simțuri; nici cerul nu se caracterizează prin forma sa rotundă, ci prin rațiunea fermă; nu absența corpului, ci spiritualitatea definește pe înger.

Căci dacă îl vezi pe vreunul dedat pântecului, om șerpuind pe pământ, ceea ce vezi, de fapt, nu este un om, ci o plantă! Dacă l-ai vedea pe vreunul privind tulbure în nălucirile goale ale fanteziei, asemenea lui Calipso, liniștit la scărpinat, robit simțurilor prin momeală, acela pe care-l vezi nu este om, ci. animal. Dacă vezi un filosof judecându-le pe toate prin dreapta rațiune, îl vei cinsti; acesta nu este nici ființă pământeană, nici cerească; este puterea divină învelită în trup omenesc. Cine oare să nu admire omul care în sfintele scrieri mozaice și creștine, pe drept cuvânt, este desemnat când prin denumirea de „întregul trup”, când prin cea de „întreaga creatură”, și aceasta deoarece el însuși își plăsmuiește, făurește și își metamorfozează înfățișarea întregului trup și esența înnăscută a întregii creaturi.

Din această cauză, scrie persanul Evantes, atunci când explică teologia persană, că omul nu are o înfățișare proprie, din naștere, ci mai multe, străine și venite dinafara lui. De aici și acea formulă a caldeenilor „ Enosh hu shinnujim vekammah tebhaoth haj”, adică omul este o ființă cu natura schimbătoare, diversă și variată ca formă.

Dar cu ce scop toate acestea? Desigur, ca să înțelegem că după ce ne-am născut cu această condiție, pentru a fi ceea ce dorim să fim, trebuie să ne îngrijim mai ales de aceasta astfel încât să nu devină stabilă în noi ideea că, fiind favorizați, nu am știut că suntem făcuți asemănători fiarelor și animalelor fără judecată. Dar, mai bine acea formulare a profetului Asaf: „Sunteți Dumnezei și fii ai celui Preaînalt cu toții”; aceasta, ca nu cumva, abuzând de binevoitoarea dărnicie a Tatălui, libera alegere pe care el ne-a dat-o, să ne-o facem din binefăcătoare, vătămătoare.

Sfânta stăruință să ne cuprindă sufletul, încât nemulțumiți de cele mediocre să tindem către culmi și să ne străduim din toate puterile (căci putem dacă voim) să ajungem la ele. Să disprețuim cele pământești, să nu ținem seama de cele cerești și, în cele din urmă, prețuind prea puțin ceea ce aparține lumii, să zburăm către sălașul divin cel mai apropiat distinsei divinități. După cum dezvăluie misterele sacre, acolo își au locurile prime serafimii, heruvimii și tronurilor; noi să nu dăm înapoi neștiutori, ci respectând cele inferioare(lor), să le imităm demnitatea și gloria. Dacă vom dori vom fi cu nimic mai prejos decât ei. Dar în ce sens, sau în sfârșit, ce să facem?

Să vedem ce sfătuiesc aceia, ce viață trăiesc. Dacă aceea o vom urma și noi (căci ne stă în putință.), vom ajunge la o stare egală cu a acelora. Serafimul arde în flacăra iubirii; heruvimul strălucește în lumina spiritului; tronul stă în tăria judecării. Așadar, dacă, dedați vieții active, vom lua asupra noastră printr-o dreaptă cercetare grija celor interioare, vom fi întăriți prin statornicia de neclintit a tronurilor. Dacă, însă, eliberați de orice acțiune, gândindu-ne prin lucrare la făuritor și prin făuritor la lucrare, vom fi preocupați de liniștea contemplării, vom străluci în toate privințele cu lumina heruvimilor. Dacă, însă, vom arde de iubirea pentru însuși creatorul unic, de focul său ce este mistuitor, ne vom înflăcăra pe neașteptate precum chipul serafic.

Deasupra tronului, adică a dreptei judecăți, stă Dumnezeu, judecătorul veșniciilor. El zboară, deasupra heruvimului, adică a contemplatorului, pe acesta ca și cum l-ar cloci. Căci spiritul lui Dumnezeu se poartă deasupra apelor, a acelora, spun eu, care se află deasupra cerurilor și ca la Iov laudă pe Domnul în imnuri de dinaintea luminii. Cel care este un serafim; adică un iubitor, este în Dumnezeu și Dumnezeu este în el, adică este unul și același cu Dumnezeu.

Mare este puterea tronurilor, pe care o obținem judecând; supremă este strălucirea serafimilor la care ajungem iubind. Dar în ce fel poate cineva să judece sau să iubească necunoscutul?

Moise l-a iubit pe Dumnezeu căci l-a văzut, iar apoi ca judecător i-a oferit poporului ceea ce înainte, ca privitor, văzuse pe munte. Așadar heruvimul intermediar, prin strălucirea sa ne pregătește către focul serafic și în egală măsură ne luminează către judecata tronurilor; el este legătura minților prime, ordinea paladică, întâistătătorul filosofiei contemplative; pe el trebuie în primul rând să-l urmăm, către el să ne străduim și, mai mult decât atât, trebuie descoperit de unde suntem atrași către culmile iubirii pentru ca apoi, bine instruiți și pregătiți, să pornim către îndatoririle faptelor!

Într-adevăr, dacă viața noastră, trebuie îndrumată după exemplul vieții heruvimilor, pentru a avea valoarea făptuirii, e necesar să avem pregătit înaintea ochilor ce și cum trebuie să fie acea viață, ce fapte (să urmeze) și care să fie rezultatele acestora.

Dar deoarece nouă, care suntem trup și cunoaștem cele pământești, nu ne este îngăduit să, ajungem la acelea, să ne îndreptăm către vechii părinți care ne pot oferi o dovadă sigură și demnă de încredere, în legătură cu acele lucruri care lor le sunt cunoscute și familiare, după cum e și firesc. Să-l întrebăm pe apostolul Pavel, chezășie a alegerii dumnezeiești, cum a văzut el mișcătoarele armate ale heruvimilor atunci când s-a înălțat la al treilea cer. Ne va răspunde prin intermediul lui Dionisie, tălmăcitorul său: ei sunt purificați, apoi luminați și în cele din urmă desăvârșiți - așadar și noi care imităm aici pe pământ viața heruvimilor să ne purificăm spiritul înlăturând josniciile neștiinței și ale viciului, ca nu cumva sentimentele să se dezlănțuie la întâmplare sau rațiunea, luată vreodată prin surprindere, să rătăcească; totodată să limităm prin constrângere pornirile sentimentelor plecând de la știința moralei; de asemenea, să îndepărtăm prin dialectică unele neînțelegeri ale rațiunii. Atunci, spiritul nostru pregătit și purificat va fi inundat de lumina filosofiei naturale cele din urmă, prin cunoașterea lucrurilor divine, să ajungem la acea desăvârșire.

Dacă acestea nu sunt de ajuns, să-i cerem sfatul patriarhului Iacov a cărui imagine întrupată strălucește în jilțul gloriei. Preaînțeleptul părinte ce doarme în lumea pământeană, veghind însă în cea de sus, ne va sfătui. O va face, însă, printr-o alegorie (căci astfel le-a cuprins pe toate) în care aflăm scări ce se întind de la pământ până la culmile cerului, ordonate prin succesiunea a numeroase trepte, iar în culme stă Dumnezeu. Îngerii contemplatori urcă și coboară aceste trepte, unul câte unul, în ordine.

Dar dacă și noi, cei ce tindem către viața angelică, trebuie să facem neîncetat același lucru, vă întreb cine ar atinge scările Domnului, cu piciorul murdar sau cu mâinile întinate? După cum arată misterele, este neîngăduit să atingi ceva pur cu ceva impur. Dar ce semnifică aici picioarele? dar mâinile?

Piciorul sufletului reprezintă, fără îndoială, acea parte, cea mai disprețuită, prin care sufletul se leagă de materie, tot așa precum trupul omului, prin talpa piciorului, se leagă de pământul care e mamă, putere și hrană; este flacăra patimii trupești si cei care ne învață moliciunea voluptății.

Mâna sufletului de ce nu am numi-o violență? căci ea, fiind apărătoarea poftei, luptă pentru aceasta și ca o hoață, îl răpește și îl devorează pe față, sub pulbere și soare ca să zic așa, pe cel ce dormitează la umbră. Aceste mâini, precum și picioarele, adică întreaga parte senzuală, în care zace momeala trupului care, după cum se spune, reține sufletul prin strânsoarea gâtulului, acestea deci să le purificăm în filosofia morală, ca într-un fluviu viu pentru ca nu cumva să fim respinși de la scări ca niște neștiutori și întinați. Dar dacă dorim să fim însoțitori ai îngerilor ce urcă și coboară pe scara lui Iacov, nici cele spuse înainte nu vor fi de ajuns; va trebui să ne înălțăm pas cu pas conform ritului, să nu ne abatem niciodată de la calea treptelor și, pregătiți în prealabil, să fim capabili să străbatem căile și de jos în sus și de sus în jos. Când am obținut-o aceasta prin dialectică, însuflețiți deja pe treptele scărilor de spiritul heruvimic, adică filosofând pe treptele naturii, străbătându-le pe toate de la un centru la altul precum Osiris, printr-o forță titanică, risipind unitatea într-o multitudine, vom coborî apoi asemenea. membrelor lui Osiris, prin puterea lui Phoebus, strângând multitudinea în unitate vom urca până când, ajunși în sânul Tatălui care e deasupra scării, ne vom liniști în cele din urmă. împlinindu-ne prin fericirea teologică.

Să-l întrebăm și pe dreptul Iov care încă înainte ca însuși să se fi născut a încheiat o alianță cu Dumnezeul vieții, să-l întrebăm ce dorește cu ardoare supremul Dumnezeu pentru cei de o mie de ori o mie ce-i stau alături. Pace mai cu seamă va răspunde cel ce înaltul cerurilor face pace; va răspunde prin cele ce la Iov se citesc.

Și dat fiind că învățăturile ordinului suprem sunt tălmăcite celor de jos prin ordinul de mijloc, să ne lămurească nouă filosoful Empedocle vorbele teologului Iov. După cum dovedesc și poeziile sale, filosoful ne arată că, în spiritul nostru este așezată o natură duală: de una din laturile ei suntem ridicați la cele cerești, în timp ce de cealaltă suntem împinși în jos; aceasta ne-o redă prin dispută și prietenie, prin război și pace. În aceleași poezii el se plânge că mânat de dispută și discordie, alungat de zei precum un nebun, a trebuit să se arunce în adâncuri.

Într-adevăr, discordia din noi, preaînvățaților părinți, are multe fețe. Avem în lăcașul eului nostru discordii ce sunt mai grave decât războaiele civile. Dacă, însă, le refuzăm pe acestea și dacă vom tinde către acea pace care ne înalță astfel în strălucire încât să ne statornicim printre înălțații Domnului, deci dacă astfel vom face, filosofia morală în primul rând va înfrâna și va liniști luptele din noi; aceasta desigur, numai dacă omul nostru ar cere într-atât răgaz de la dușmanul său încât să înfrângă atacurile neînfrânate ale fiarei cu mai multe fețe și certurile leului și mâniile și capriciile.

Dacă, după aceasta, deliberând cu înțelepciune, ne vom dori siguranța eternei păci, aceasta va veni și va împlini cu generozitate rugăciunile noastre și, fiind ucise și una și cealaltă fiară, (precum porcul lovit cu putere) între trup și spirit va fi încheiată o inviolabilă alianță a păcii sacre. Dialectica va liniști tulburările rațiunii ce se agită cu neliniște între contradicțiile cuvântărilor și capcanele silogismelor. Filosofia naturală va liniști acele dispute și neînțelegeri din unele păreri, care când dintr-o parte, când din alta, zguduie sufletul și așa neliniștit, îl trag din toate părțile și îl sfâșie. Se va liniști însă în așa fel încât să ne silească să ne amintim că suntem o natură născută din luptă, după cum arată Heraclit, numită de Homer tocmai din această cauză „rivalitate”; pornind însă de la aceasta, prin filosofia naturală nu ni se poate oferi, de fapt, adevărata liniște și pacea trainică, ci această sarcină și privilegiu în același timp îi aparține stăpânei acelei filosofii, adică preasfintei teologii. Ea însăși ne va îndruma către acea cale și ne va însoți văzându-ne grăbiți: „Veniți la mine cei ce vă chinuiți, — astfel ne va chema — veniți și vă voi odihni; veniți la mine și vă voi da pacea pe care lumea și natura nu vi le-au putut da”.

Chemați cu atâta blândețe, poftiți cu atâta bunătate, zburând cu picioarele înaripate ca și cele pământești ale lui Mercur, în brațele preafericitei mame, ne vom bucura din plin de dorita pace; de preasfânta pace, de indivizibila legătură, de prietenia mutuală prin care toate spiritele sunt într-o singură minte ce este deasupra oricărei minți, spirite care nu se potrivesc într-atât între ele, ci într-un mod de nespus ajung cu totul unul. Aceasta este acea prietenie pe care pitagoreicii o consideră a fi scopul întregii filosofii; aceasta este acea pace făcută de Dumnezeu în înălțimile sale, pace pe care au vestit-o îngerii coborând pe pământ oamenilor de bunăvoință pentru ca prin aceea oamenii înșiși, înălțându-se la cer, să devină îngeri; pacea aceasta să o dorim prietenilor, să o dorim veacului nostru precum și fiecărei case în care intrăm; să o dorim sufletului nostru încât acesta să devină prin ea un lăcaș al lui Dumnezeu; să i-o dorim, pentru ca după ce și-a depărtat prin morală și dialectică propriile-i întinări, să se împodobească cu numeroasele fețe ale filosofiei precum în fastul curtean, să-și încoroneze frontoanele porților cu cununile teologiei și astfel Regele gloriei să coboare și venind cu Părintele, să-și facă sălaș în el.

Dacă față de un atât de măreț oaspete sufletul va sta demn, ceea ce reprezintă nemăsurata îngăduință a aceluia, atunci să-l întâmpine în veșmânt aurit ca într-o togă nupțială, înconjurat de bogăția cugetărilor; să-l întâmpine pe strălucitorul oaspete, dar nu ca pe unul oarecare, ci ca pe un mire, de care nemaivoind să se despartă vreodată, își va impune despărțirea de poporul său și chiar uitarea de casa părintească și de sine, va dori chiar să moară în sine pentru a trăi în mirele în a cărui privire jertfa sfințeniei sale va fi cu siguranță prețioasă; spun moartea, dacă, după cum au spus și înțelepții, plinătatea vieții a cărei meditare constituie conținutul filosofiei, trebuie numită moarte.

Să-l cităm pe Moise însuși, cel cu puțin mai prejos ca bogăție decât izvorul preasfintei și de nespus inteligențe din al cărui nectar se îmbată îngerii. Îl vom asculta pe judecătorul demn de toată cinstirea stabilindu-ne legi, nouă celor ce sălășluim în pustia singurătate a acestui trup, cei întinați, pentru că mai au nevoie de învățătura morală, să locuiască sub cerul liber cu poporul, în afara adăposturilor, precum preoții tessalieni în timp ce se purificau.

Dar chiar și cei care, primiți în sanctuar, și-au compus obiceiurile deja, să nu-și însușească de îndată cele sfinte, ci să le slujească întâi pe acestea printr-o sclavie dialectică, precum niște silitori leviți ai filosofiei. Abia după aceasta, fiind îngăduiți la cele sfinte, vor contempla ca sacerdoți ai filosofiei numeroasele culori ale sălașului lui Dumnezeu, împodobit cu stele precum un palat; acum vor contempla candelabrul ceresc împodobit cu cele șapte lumini, acum lucrurile îmblănite, pentru ca în cele din urmă primiți la intrările templului prin binefacerile dărniciei teologice și fără să le stea în cale vreo plăsmuire, să se bucure din plin de gloria divinității.

Aceste lucruri ni le poruncește Moise, adică ni le amintește poruncind, ne încurajează și ne îndeamnă pentru ca atât timp cât putem, să ne pregătim prin filosofie calea către viitoarea glorie cerească. Căci, într-adevăr nu numai misterele mozaice sau creștine, ci chiar și teologia celor vechi ne demonstrează favorurile și demnitatea acestor arte liberale despre care am hotărât că voi vorbi.

Ce altceva să reprezinte în tainele grecilor treptele ce trebuie respectate și prin care purificați ajungem la însușirea misterelor, dacă nu tocmai pe acelea pe care le-am numit arte purificatoare, adică morala și dialectica? Ce altceva poate să fie aceasta decât interpretarea tainicei naturi prin filosofie? Numai astfel rânduite lucrurile, va apare acea ἐποπτεία (epopteía), adică cercetarea lucrurilor divine prin lumina teologiei. Cine nu și-ar dori oare să se inițieze în atât de sfinte lucruri? Cine nu ar dori, după ce le are pe toate cele omenești, disprețuind favorurile sorții, neglijându-și trupul și trăind până acum pe pământ, să devină oaspete al zeilor și ființă muritoare, dus de nectarul veșniciei să fie dăruit cu darul nemuririi? Cine nu ar dori să fie atins de acele deliruri socratice lăudate de Platon în Phaidros, încât prin mișcarea aripilor și a picioarelor să fie purtat într-un zbor necontenit către Ierusalimul ceresc, eliberându-se repede de aici, adică din această lume ce a fost așezată în rău?

Vom înainta preaînvățaților Părinți, conduși fiind de delirurile socratice care astfel ne pun în afara minții încât și pe noi și spiritul nostru le așază în Dumnezeu. Vom fi conduși de ele dacă întâi înșine am condus ceea ce se află în noi; căci vom sorbi cu auzul armonia cerească, tulburați de delirul Muzelor, numai dacă puterile sentimentelor au fost astfel îndreptate prin morală, în proporții hotărâte, conform armoniei muzicale, încât să-și sune una alteia printr-o armonie statornică, și dacă prin dialectică rațiunea se mișcă îndreptându-se de asemenea către armonie. Atunci Bachus, conducătorul Muzelor, prin misterele sale adică prin semnele vizibile ale naturii, ne va arăta nouă, celor ce filosofăm, lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu, și ne va îmbăta cu bogăția casei lui Dumnezeu, în care, dacă vom fi credincioși asemenea lui Moise, preasfințita teologie apropiindu-se, ne va însufleți cu un îndoit delir.

Judecând din cel mai înalt loc al contemplației celui lăudat, cele ce sunt, cele ce vor fi și toate cele ce au fost în veșnicia nedespărțită, gândind frumusețea tinerească, noi preoți ai lui Phoebus, vom fi înaripații iubitori ai acesteia mai cu seamă, prin acea iubire ce nu poate fi spusă vom fi ca tulburați de o pasiune, arzând ca serafimii și mai mult chiar, așezați în afara noastră, plini de voința divină, nu vom mai fi noi înșine, ci vom fi însuși acela care ne-a făcut.

Dacă cineva ar cerceta înțelesurile și misterele ascunse ale numelor lui Apollon ar vedea că acestea ne arată în mod convingător că acest zeu nu este mai puțin filosof decât profet. Lucrul acesta fiind arătat îndeajuns de Ammonios, socotesc că nu mai este necesar să-l aprofundez eu.

Dar, Părinți, spiritul îl supun trei precepte delfice, cu totul necesare celor care vor păși în preasfântul și mărețul templu al adevăratului Apollon (și nu a celui fals) care luminează orice suflet ce vine pe lumea aceasta; veți vedea că acele precepte nu ne îndrumă, către nimic altceva decât să ne consacrăm cu toate forțele acestei filosofii, despre care este acum vorba și care este împărțită în trei.

Căci acel meden agan, adică „nimic prea mult” după care acționează morala, arată just norma și măsura tuturor virtuților din perspectiva moderației.

Apoi acel gnothi seauton, adică. „cunoaște-te pe tine însuți” provoacă și îndeamnă la cunoașterea întregii naturi al cărei intermediar, precum o verigă, este natura omului. Căci cine se cunoaște pe sine, le cunoaște pe toate în sine, după cum a scris Zoroastru mai întâi și Platon mai apoi în Alcibiade.

În cele din urmă, luminați de cunoașterea prin filosofia naturală și foarte apropiați lui Dumnezeu, vom spune El, adică „ești” și prin acest salut teologic, îl vom chema în mod fericit și familiar pe adevăratul Apollon. Să-l consultăm și pe preaînțeleptul Pitagora, înțelept mai cu seamă pentru că însuși nu s-a socotit niciodată demn de acest nume. Ne va sfătui în primul rând să ne așezăm deasupra măsurii, adică: acea parte rațională prin care spiritul apreciază, judecă și cercetează, să nu neo îndepărtăm, odihnindu-ne apoi într-o lenevire fără griji, ci dimpotrivă, să o îndrumăm și să o ațâțăm prin măsură și prin trezirea dialectică.

Ne va dezvălui apoi nouă două lucruri de care trebuie să ne ferim înainte de toate: să nu urinăm în direcția soarelui și să nu ne tăiem unghiile în timpul sacrificiilor.

Dar, după ce am eliminat prin morală dorința poftelor năpăditoare și am tăiat bucățile unghiilor ca pe niște ridicături ascuțite ale mâniei sau niște ghimpi ai sufletului, abia atunci, în sfârșit, vom începe să luăm parte la cele sacre, adică la misterele lui Bachus, al cărui tată și conducător al contemplării noastre e numit pe drept Soare. În cele din urmă, ne va sfătui să, ne hrănim cocoșul, adică să ne ducem la „păscut” partea divină a sufletului nostru prin cunoașterea lucrurilor divine din care să-i oferim ca dintr-o hrană îndestulătoare și din ambrozie cerească. Acesta este cocoșul despre a cărui înfățișare chiar și leul, adică întreaga putere pământeană, se teme respectându-l. Acesta este cocoșul despre care citim la Iov că i-a fost dată inteligența. Atunci când cocoșul acesta cântă, omul rătăcitor își vine în fire. La începutul fiecărei zile, când stelele dimineții îi aduc laude lui Dumnezeu, acest cocoș își potrivește glasul. Tot despre el amintește Socrate atunci când înainte de a muri, aflat deja în afara oricărei primejdii a bolii, spune că speră, ca jertfindu-se un cocoș lui Esculap, adică medicului sufletelor, divinitatea sufletului său să fie unită cu divinitatea lumii.

Să parcurgem și scrierile caldeenilor și (dacă le dăm crezare) vom vedea că prin aceleași arte li se deschide muritorilor calea către fericire. Tălmacii caldei scriu că Zoroastru avusese o vorbă, cum că sufletul său este înaripat și că atunci când aripile îi cad, îl poartă prăvălit în trup; atunci însă când îi cresc din nou, sufletul zboară înapoi la zei.

Acelor învățăcei care s-au interesat de la el prin ce înțelegere le-ar putea fi hărăzite suflete zburătoare cu aripi bogate în pene le-a răspuns : „Stropiți-vă aripile cu apele vieții”. Din nou celor ce întreabă unde să caute aceste ape le-a răspuns printr-o parabolă (astfel fiindu-i obiceiul): Paradisul lui Dumnezeu este udat și purificat de patru râuri; din acest loc vă veți scoate binefăcătoarele ape. Numele râului ce vine din nord, Pischon, semnifică dreptatea, al celui din apus, Gihon, semnifică purificarea; al celui de la răsărit, Ḥiddeqel (Tigris), înseamnă lumină, iar al celui ce vine de la sud, Eufrat, îl putem interpreta ca semnificând evlavia. Fiți atenți Părinți și judecați ce înseamnă, aceste principii ale lui Zoroastru: fără îndoială, că, precum în apele apusene, să ne purificăm întinările ochilor prin știința moralei; apoi, prin dialectică, ca în râul nordic, să îndrumăm privirea lor către dreptate. Astfel, ne vom obișnui să îndrumăm privirea lor către dreptate. Astfel, ne vom obișnui să suportăm în contemplarea naturală, lumina adevărului, plăpândă până atunci precum leagănul soarelui ce se naște, încât în sfârșit, prin evlavia teologică și prin preasfințita sfințire a lui Dumnezeu, să ne purtăm cu putere asemenea vulturilor cerești, până la prea strălucitoarea lumină a soarelui din miezul zilei.

Aceste cunoașteri de dimineață, din miez și din amurg au fost împărțite poate prima oară, de David și interpretate mai pe larg de Augustin.

Aceasta este acea lumină din sud care-i înflăcărează până la limită pe serafimi și în același timp îi luminează pe Heruvimi. Acesta este acel ținut spre care mereu se îndrepta bătrânul părinte Avraam. După cum au arătat preceptele cabaliștilor și ale maurilor, acesta este locul unde spiritele întinate nu pot intra.

Și, dacă este îngăduit ca vreuna din tainele misterelor să fie dezvăluită în public, fie și ca o enigmă, după ce căderea neașteptată și amețitoare din ceruri a sortit corpul omului nostru, iar moartea, după cum spune Ieremia, intrând pe fereastră, a rănit adânc ficatul și inima, să-l chemăm pe Rafael, medicul ceresc, care prin morală și dialectică, precum prin niște binefăcătoare leacuri, ne va elibera.

După ce am fost redați cu totul sănătății, puterea lui Dumnezeu, Gabriel, va sălășlui în noi și ducându-ne printre minunile naturii, dezvăluindu-ne pretutindeni virtutea și puterea Domnului, ne va încredința supremul preot Mihael, care, după ce noi ne-am săvârșit toate îndatoririle filosofiei ne va împodobi cu sacerdoțiul Teologiei precum cu o coroană cu pietre scumpe.

Preaînvățaților Părinți, acestea sunt cele care nu numai că m-au înclinat, dar chiar m-au împins către studiul filosofiei. Desigur, toate acestea nu aveam de gând să le spun dacă n-ar fi trebuit să le răspund acelora care obișnuiesc să condamne mai ales la bărbații de vază studiul filosofiei, precum și acelora care trăiesc cu totul într-o soartă mediocră. Căci filosofia este cu totul un lucru de disprețuit mai curând și de insultă (aceasta este nefericirea epocii noastre) decât de onoare și glorie. Astfel, aproape toate mințile au fost cuprinse de această fatală și monstruoasă credință cum că fie nu trebuie să filosofezi, fie aceasta să fie făcută de foarte putini. Ca și cum, a avea cauzele lucrurilor, căile naturii, rațiunea Universului, sfaturile lui Dumnezeu, tainele cerurilor și ale pământului, toate acestea așezate clar în fața ochilor, nu ar reprezenta nimica dacă de aici nu ar putea fiecare să-și dobândească vreo favoare sau să-și procure vreun câștig concret. Ba mai mult, s-a ajuns acolo încât, (vai! cât e de dureros) nu sunt socotiți înțelepți decât cei ce fac din studiul înțelepciunii o marfă, și astfel putem vedea cum virtuoasa Pallas ce se risipește prin darul zeilor printre oameni, este alungată, condamnată și huiduită; nu are pe nimeni care să o îndrăgească sau să o ajute, decât dacă prostituându-se, după ce a primit prețul de nimic al fecioarei vestejite înainte de vreme, ea însăși îi înapoiază în casetă iubitului suma atât de rău dobândită.

Eu spun toate acestea, cu cea mai mare durere si revoltă, dar nu împotriva conducătorilor timpului nostru, ci împotriva ,,filosofilor” care cred și ne previn că tocmai de aceea nu trebuie să filosofăm deoarece pentru filosofi nu există nici o simbrie; ca și cum nu ar arăta-o ei înșiși prin acest singur cuvânt că nu sunt filosofi. Deoarece întreaga viață a acestora este pusă fie în slujba profitului, fie a interesului, ei nu se ocupă prin sine de însăși cunoașterea adevărului. În ce mă privește, îmi voi lua îngăduința și nu voi roși deloc în a mă lăuda pe mine însumi, având în vedere faptul că niciodată nu am filosofat în alt scop decât pentru a filosofa; și nici din studiile și lucrările mele (făcute în veghea nopții) nu am sperat și nu am căutat vreo răsplată bănească, sau vreun alt folos decât educarea spiritului și cunoașterea adevărului atât de mult dorit de mine și neîncetat. Am fost mereu atât de dornic de aceasta și prea iubitor al său, încât părăsind cu totul grijile personale și publice, m-am dedicat în întregime contemplării în liniște: nu m-au putut împiedica de la aceasta, înainte sau mai apoi, nici defăimările invidioșilor, nici ocările dușmanilor înțelepciunii. Filosofia însăși m-a învățat să depind mai degrabă de propria-mi conștiință decât de judecățile din afară și să mă gândesc, nu atât la a nu asculta ceva rău, cât mai ales să nu spun sau să nu fac însumi ceva rău.

Desigur, preaînvățați Părinți, știam că viitoarea mea cuvântare va fi pentru mulți plictisitoare și apăsătoare, chiar dacă vouă tuturor vă este acum plăcută și dragă, vouă celor care încurajați artele liberale și care prin prezența voastră ați voit să o cinstiți; știu de asemenea că nu lipsesc cei care încă înainte ne-au condamnat începutul și continuă să o facă și în prezent sub diferite pretexte.

Astfel, nu puțini; ca să nu zic mulți, s-au obișnuit să aibă „lătrători” care sunt îndreptați în mod bine gândit și cu „sfințenie” către virtute, după cum și, pe negândite și din greșeală, către viciu.

Sunt unii care refuză în întregime dezbaterile de genul celei de față; aceștia nu aprobă nici discutarea anumitor scrieri în fața unui auditoriu, socotind că aceasta ar servi mai mult spectacolului spiritului și învățăturii ostentative decât punerii la încercare a învățăturii.

Alții însă nu dezaprobă acest mod de exercitare a minții dar în privința persoanei mele nu-l aprobă nicidecum din pricina vârstei mele: cum adică am îndrăznit eu, cel născut de nici 24 ani, să propun o dezbatere despre sublimele taine ale teologiei creștine, despre cele mai profunde locuri ale filosofiei, despre sisteme necunoscute, și aceasta în orașul cel mai lăudat și în acordul prea generos al celor mai învățați bărbați, adică în Senatul Apostolic?

Alții însă, dându-mi dreptul să dezbat acestea, refuză să-mi îngăduie discuția legată de cele nouă sute de teze, acuzându-mă atât că aș face-o din interes și din vanitate cât și că așa ceva ar fi mult peste puterile mele.

Eu de îndată mi-aș fi ridicat mâinile împotriva acuzațiilor acestora, dacă filosofia pe care o cultiv astfel m-ar fi îndrumat; și dacă astfel m-ar fi învățat ea, nu le-aș răspunde acum acelora, considerând că dezbaterea aceasta a fost hotărâtă pentru a ne certa și a ne contrazice unii alții. Dar care ar putea fi motivul ca întregul scop să fie doar defăimarea și ațâțarea care, cum scrie Platon, rămâne mereu departe de corul divin, în loc ca invidia să se retragă din mințile noastre și prietenește să acceptăm ca trebuincioasă această dezbatere purtată de mine, ba chiar și pe cea despre toate tezele.

În primul rând celor care învinuiesc acest obicei de a dezbate în public, nu am de gând a le spune prea multe, căci vina aceasta (de poate fi socotită, vină) a mea, vă este comună și vouă, prea distinșilor dascăli care v-ați folosit de această binefacere, adesea cu glorie, laudă, și nu fără autoritate; mai mult, le este comună lui Platon, lui Aristotel și celor mai apreciați filosofi ai tuturor timpurilor. Aceștia erau pe dea-ntregul convinși că pentru a urmări cunoașterea adevărului pe care îl căutăm, nimic nu este mai de dorit decât să fie cât mai adesea puși la practicarea dezbaterii, căci după cum prin gimnastică forțele trupului devin mai viguroase tot astfel în această palestră a spiritului puterile sale devin mult mai viguroase și mai vioaie. Eu nu cred că poeții, slăvind armele zeiței Pallas, sau evreii când spun barzel, fierul, este simbolul înțelepților, au vrut să ne semnifice altceva decât tocmai aceste preacinstite lupte ale spiritului, atât de trebuincioase pentru dobândirea înțelepciunii.

Astfel caldeenii pretind a ști cum va fi un viitor filosof, încă de la nașterea sa în funcție de modul în care Marte în apariție triunghiulară îl are în față pe Mercur, căci dacă ai înlătura întâlnirea acestora si amintitele lupte, întreaga filosofie viitoare ar fi somnoroasă și inactivă.

Dar, într-adevăr, raționamentul apărării mele îmi pare mai dificil în fața acelora care mă numesc incapabil de acea sarcină : căci, de mă voi socoti capabil s-ar putea să par necumpătat și gândind prea multe despre mine; dacă însă mă voi mărturisi neputincios, ar putea părea că port asupra mea semnul mincinosului și al nechibzuitului. Vedeți așadar în ce strâmtori am căzut, în ce loc am fost oprit, atâta timp cât nu pot oferi despre mine nimic fără învinuire și deoarece mai apoi nu pot sta în față tot fără învinuire. Aș putea din întâmplare să evoc acea formulă a lui Iov cum că spiritul se află în toți, iar pe Timotei să-l ascultăm (spunând) : „nimeni nu îți disprețuiește tinerețea”. Dar mai în adevăr voi fi spus din conștiința mea că nimic nu este măreț și unic în noi; nu am tăgăduit, că sunt studios și poate chiar dornic de artele liberale, dar numele de învățat nici nu mi-l însușesc, nici nu mi-l asociez.

Motivul pentru care mi-am silit umerii la o atât de mare povară, nu a fost acela că aș fi fost neștiutor de slăbiciunea mea, ci că știam că acest fel de lupte, adică prin scrieri, este deosebit deoarece câștigul este să fii învins. Rezultă de aici că nici cel mai slab nu trebuie să disprețuiască acele lupte, ci dimpotrivă, trebuie și poate, să le dorească. Căci acela care se lasă, învins obține de la învingător o favoare și nu o pedeapsă, ca unul care prin aceasta se întoarce acasă demn de încredere, adică mai învățat și mai pregătit pentru viitoarele bătălii.

Însuflețit de această speranță, eu, neputinciosul soldat, nu m-am temut defel să mă încerc într-o atât de grea luptă cu cei mai puternici și cei mai viteji dintre toți. Dacă aceasta s-a întâmplat totuși cu vreun rost sau nu, o poate judeca fiecare mai drept, mai cu seamă după rezultatul luptei decât după lupta mea.

Rămâne să le răspund în al treilea rând acelora care se arată copleșiți de variata multitudine a problemelor propuse, de parcă această povară ar apăsa pe umerii lor și nu eu singur ar trebui s-o îndur, oricât ar fi de mare truda.

Este, fără îndoială, și necuviincios și foarte supărător să vrei să impui măsura zelului străin dar și, după cum spune Cicero, să dorești moderația într-un lucru care e cu atât mai bun cu cât e mai mare. În atât de mărețe îndrăzneli era inevitabil fie să mă prăbușesc, fie să mi se dea dreptate; dacă mi s-ar da dreptate, nu înțeleg totuși de ce spusele mele în zece teze sunt socotite lăudabile în timp ce în nouă sute de teze ar fi condamnabile. Dacă însă m-aș prăbuși, cei ce mă urăsc ar avea motiv să mă învinuiască; tot astfel cum ar putea să mă scuze cei ce mă îndrăgesc.

Dar, deoarece într-o atât de mare și serioasă problemă, un tânăr om este lipsit de mult talent și de învățătură cu piscuri, el ar fi demn de îngăduință mai degrabă, decât de învinuire. Deopotrivă-i aceasta cu spusele Poetului:

„dacă lipsesc puterile, desigur îndrăzneala spre laudă va fi: în cele mari să fi voit doar, e de-ajuns”.

Căci dacă multora de vârsta mea, imitându-l pe Gorgias din Leontinoi, le-a intrat în obicei, și nu fără laudă, să propună dezbateri (nu neapărat despre cele nouă sute de teze) complete, despre problemele tuturor artelor, de ce nu mi-ar fi îngăduit și mie, desigur fără învinuire, să dezbat în legătură cu lucruri care chiar multe fiind, sunt bine stabilite și delimitate? S-ar spune probabil că e un lucru ambițios și peste măsură.

În realitate eu însumi îmi pretind mie acest lucru în mod necesar și nu peste măsură, iar dacă aceia înșiși ar cerceta laolaltă cu mine sistemul de filosofare, neîndoios ar fi constrânși să mărturisească faptul că am dreptate. Căci aceia care s-au consacrat vreunei școli filosofice, adică lui Toma bunăoară sau lui Scotus, care acum sunt cei mai potriviți spre a fi citiți, aceia cu siguranță că-și pot pune în pericol învățătura lor chiar prin examinarea unui număr restrâns de probleme; eu însă, m-am instruit în așa fel încât, fără „să jur pe cuvintele cuiva”, să mă „întind” peste toți magiștrii filosofiei, să verific toate paginile și să cunosc toate familiile. Deci, cu toate că a trebuit să vorbesc despre toate acestea, ca să nu pară că prețuind mai puțin celelalte aș fi dedat unei singure dogme, ca apărător al ei, cu toate acestea, nu se putea ca acele puține lucruri pe care le-am spus despre fiecare în parte, să nu fie de fapt foarte multe și să nu se lege în același timp de altele.

Apoi nimeni să nu condamne la mine faptul că ori încotro mă îndrept și oriunde mă poartă vremea, sunt primit ca oaspete.

Acest lucru a fost observat de altfel și de către antici care, citindu-i în întregime pe scriitori, în înlănțuirea cugetărilor lor nu-l neglijau pe nici unul; cel mai mult se observă aceasta la Aristotel care din această cauză a și fost numit de către Platon, auagnooies adică cititorul; căci este mărginire minții în adevăr, să rămână fie numai la Portic, fie doar la Academie. Nu-și poate alege just școala potrivită lui, cel care mai întâi nu le-a cunoscut făcându-și-le familiare pe toate. Adaugă și faptul că în fiecare asemenea familie există ceva distinctiv ce o diferențiază de celelalte. Și după cum în ale mele, adică în cele la care m-a dus filosofia mai apoi, există ceva (ceea ce voi și arăta), tot astfel există la Scotus o anumită sănătate și claritate, la Toma — trăinicie și nestrămutate, la Aegidius — eleganță și precizie, la Francisc — energie și ascuțime, la Albertus — vechime, întindere și măreție, la Henric, după cum mi s-a părut mie, veșnic ceva sublim și demn de cinstire. Tot astfel și la arabi: există la Averroes ceva puternic și statornic, la Avempace, la Alfarabius — ceva serios și meditativ, la Avicenna — ceva divin și platonic. Și, după părerea grecilor, există în Univers ceva strălucitor printre toate și acest ceva este virtuoasa filosofie; la Simplicius e bogată și demnă de încredere, la Themistios — distinsă și rezumativă, la Alexandru — statornică și erudită., adânc alcătuită, și la Teofrast, curgătoare și plăcută la Ammonios.

Și dacă te vei îndrepta către platonicieni, (dar pe puțini îi număr care să o facă), te vei delecta la Porphyrios cu bogăția lucrurilor și cu variata lui credință; la Iamblichos vei cinsti filosofia tainică și misterele barbarilor; la Plotin nu vei admira dintâi ceea ce se oferă de peste tot spre a fi admirat, căci platonicienii înșiși dându-și silința abia înțeleg cele spuse de el în mod divin despre cele divine și omenești prin caracterul învăluit al limbajului său. Trec mai în grabă pe lângă învățăceii Proclos cel risipitor prin abundența-i asianică, precum și ceilalți ce-și au obârșia ca și el; adică Hermeias, Damascios, Olympiodoros și mulți alții în care acel to theion, adică divinul, strălucește pururi ca semn caracteristic al platonicienilor.

Se întâmplă uneori ca o sectă să atace principiile adevărate și să-și bată joc prin învinuire mincinoasă de problemele statornicite ale minții; dar astfel ea nu slăbește adevărul, ci dimpotrivă îl întărește, tot așa după cum flacăra mișcată prin agitare, în loc să se stingă se întețește.

Mișcat de această cugetare, m-am gândit să ofer, nu o singură direcție (după cum le-ar fi plăcut unora), ci preceptele filosofiei ca totalitate, pentru ca alăturând astfel mai multe școli filosofice și cercetând cu atenție varietatea filosofiei, acel fulger al adevărului, amintit de Platon în Epistole, să lumineze spiritele noastre precum soarele ce răsare din mare. Ce-ar fi fost dacă aș fi tratat doar filosofia celor cu scriere latinească, adică a lui Albertus, a lui Toma, a lui Scotus, a lui Aegidius, a lui Francisc și a lui Henric, lăsându-i la o parte pe filosofii grecilor și ai arabilor? Îmi pun această întrebare căci întreaga înțelepciune a circulat de la barbari la greci și de la greci la noi.

Astfel cei din țara noastră depind mereu de cei dinafară pe care-i descoperă, socotind că este de ajuns pentru sine să le cerceteze pe cele străine.

Cum ar fi fost ca împreună cu peripateticii să fi meditat asupra problemelor naturii, lăsând necercetată. Academia platonicienilor a căror învățătură despre cele divine - martor ne este Augustin este socotită pururi ca fiind cea mai sfântă dintre toate filosofiile, învățătură care după câte știu, (departe fie invidia de cuvânt), acum, după multe veacuri, a fost adusă în dezbatere publică de mine mai întâi.

Ce-ar fi fost dacă aș fi tratat toate ideile altora, oricât de multe ar fi fost ele? - ar fi ca și cum, sosind la un ospăț al înțelepților, nu am putea să ne plătim cele consumate dacă nu am adus cu noi ceva propriu, zămislit și trudit de spiritul nostru! După cum spunea și Seneca, este o izbândă lipsită de calitate, a fi înțelept doar din comentarii, fără să produci ceva din tine, ca si cum descoperirile străbunilor ar închide calea siguranței noastre sau ca și cum forța naturii ar fi fost epuizată în noi; adevărul, chiar dacă nu-l demonstrezi, cel puțin să-l indici fie și de la depărtare. Căci dacă colonul căsătorit își urăște soția stearpă și câmpul ce nu dă roade, cu siguranță că, cu atât mai mult, mintea divină ar urî sufletul sterp când ar fi unită și robită acestuia; aceasta mai ales când dintr-o legătură se așteaptă și un urmaș cu mult mai ales.

Din această cauză nemulțumit, am adăugat învățăturilor obișnuite multe altele despre vechea teologie a lui Mercur Trismegistos, despre cea a caldeenilor, despre învățăturile lui Pitagora și despre tainicele mistere ale evreilor; am adăugat chiar și numeroase învățături descoperite și gândite de mine în legătură cu cele naturale și cele divine, propunându-le totodată spre dezbatere. Am propus, mai întâi armonia dintre Platon și Aristotel, crezută înainte de mulți dar de nimeni suficient dovedită. Dintre latini, Boethius făgăduise că va săvârși aceasta, dar nu se constată că ar fi făcut vreodată ceea ce mereu voia să facă. La greci, Simplicius a promis la fel, dar ce bine ar fi fost dacă în loc să promită doar, ar fi făcut-o. Augustin de asemenea scrie în Contra Academicilor că nu au lipsit cei mulți care să încerce să dovedească prin pătrunzătoarele lor discuții același lucru, anume că filosofia lui Platon și Aristotel sunt una și aceeași. Apoi Johannes Grămăticul care, deși afirmă că pe Platon si Aristotel îi despart doar aceia care nu înțeleg spusele lui Platon, totuși le-a lăsat urmașilor să dovedească aceasta.

Am mai adăugat numeroase fragmente din Scotus și Toma, din Averroes și Avicenna, fragmente despre care am dovedit că se potrivesc unul cu altul măcar că unii le socotesc complet diferite.

În al doilea rând, cele ce le-am gândit prin filosofia atât aristotelică cât și platonică, le-am rânduit atunci în șaptezeci și două de noi principii fizice și metafizice; dacă cineva le-ar reține pe acestea, ar putea, dacă nu mă înșel, să combată printr-o cu totul altă gândire, orice problemă propusă în

legătură cu lucrurile naturale și cu cele divine (ceea ce cred că-mi va fi curând evident); aceasta în locul celei învățate, citite și cultivate ca filosofie de către dascălii acestei epoci. Nu trebuie nimeni să admire, preaînvățaților Părinți, faptul că eu încă din primii ani ai tinereții voiesc să aduc o nouă filosofie pe care, dacă este fundamentată să o lăudați iar dacă, nu, să o condamnați; ci, dacă veți avea de gând să judecați descoperirile și scrierile mele, să numărați nu anii autorului, ci mai bine meritele sale sau foloasele acelora. Căci, după cum fac unii să se audă, mi-ar fost îngăduit deocamdată doar să citesc comentariile altora.

Pe lângă modalitatea de a filosofa, prezentată de mine, există și una prin numere, veche și mai puțin cunoscută: aceasta poate fi observată încă la vechii teologi, mai cu seamă la Pitagora, la Aglaophamos, la Philolaos, la Platon și la platonicienii dinaintea noastră; dar și aceasta precum alte vestite lucruri în vremea noastră a fost lăsată să zacă în uitare din cauza neglijenței urmașilor, încât abia mai sunt descoperite unele vestigii ale acesteia.

Platon scrie în Epinomis că dintre toate artele liberale și științele contemplative, cea mai divină și deosebită este arta numărătorii. Tot el întrebat fiind de ce omul este ființa cea mai înțeleaptă, răspunde: pentru că știe să numere. De această cugetare amintește și Aristotel în Problemata. Abumasar scrie că Avenzoar din Babilon obișnuia să spună că acela le știe pe toate care știe să numere. Dar acestea nicicum nu pot fi adevărate dacă prin arta de a număra ei ar fi înțeles acea „știință” în care astăzi mai cu seamă negustorii sunt pricepuți; chiar Platon afirmă, avertizându-ne cu voce clară, ca nu cumva această divină aritmetică să o înțelegem ca fiind un soi de aritmetică negustorească. Așadar, socotind că prin îndelungată veghe am cercetat acea înălțată aritmetică, mi-am propus să mi-o pun la încercare aplicând-o la cele șaptezeci și patru de teze principale ale fizicii și ale divinului și astfel să răspund în public prin numere.

Am propus și teoreme de magie în care am demonstrat că aceasta are două părți, dintre care una constă din întreaga operă și putere a demonilor, ceea ce este miraculos și, cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie detestat. Cealaltă parte, dacă o cercetăm cu atenție, vom vedea că nu este altceva decât desăvârșita încheiere a filosofiei naturale. Astfel grecii când o amintesc pe prima, nesocotind-o demnă de numele de magie o numesc goeteia, în timp ce pe-a doua o dăruiesc cu denumirea potrivită și deosebită de mageia ca pe o desăvârșită și supremă înțelepciune. După cum spune Porphyrios, și în limba perșilor mag înseamnă, precum în a noastră, tălmăcitor al celor divine și preot.

Cu toate acestea Părinți, mare este deosebirea și nepotrivirea între aceste două arte. Prima, este condamnată și urâtă, nu numai de religia creștină, ci de toate legiuirile și de orice stat bine rânduit. Pe cealaltă, însă, o aprobă și o prețuiesc toți înțelepții și toate popoarele ce se ocupă de lucrurile cerești și divine. Prima este cea mai înșelătoare dintre arte în timp ce a doua este puternică, trainică și te poți încrede în ea. Oricine a practicat-o pe prima, s-a prefăcut mereu, căci practicantul însuși se afla în dezonoare și ocară, pe când din a doua se trag dintotdeauna suprema limpezime și gloria scrierilor din vechime. Nici un bărbat filosof, dornic de a-și însuși artele bune nu a studiat-o pe prima, ci către cea de-a doua au străbătut marea, spre a și-o însuși, Pitagora, Empedocle, Democrit, Platon; aceasta au împărtășit-o, întorși înapoi, și au folosit-o în cele tainice. Prima, după cum este refuzată de orice mod de gândire, tot astfel, nu este admisă de niciunul dintre autorii demni de încredere; cea de-a doua, cinstită de cei mai vestiți Părinți, are în principal doi autori: pe Zalmoxis, care a fost imitat de Abaris Hiperboreeanul și pe Zoroastru, fiul lui Oromazos, deci nu cel la care ne-am gândi în prima clipă. Dacă l-am întreba pe Platon, ce anume ține de magie la fiecare din cei doi, ne va răspunde în Alcibiade: magia lui Zoroastru nu reprezintă altceva decât acea știință despre cele divine, prin care regii perși astfel îi desăvârșeau pe fiii lor încât aceștia să-și conducă propriul stat după exemplul statului universal. În Charmides ne va răspunde că magia lui Zalmoxis este acea medicină a spiritului prin care i se procură acestuia echilibru, tot astfel precum trupului sănătatea prin medicină. Pe urmele acestora sau străduit mai apoi Carondas, Damigeron, Apollonios, Hostanes și Dardanus. La fel s-a străduit și Homer care după cum voi dovedi deîndată, a tăinuit magia, în Teologia sa poetică, sub forma rătăcirilor lui Ulise; astfel se procedează și în toate celelalte înțelepciuni. S-au străduit și au perseverat și Eudoxos și Hermippos, au perseverat, în cele din urmă toți cei ce au cercetat profund misterele pitagoreice și platonice. Chiar și dintre cei mai noi îi cunosc pe câțiva care au „adulmecat” aceasta; pe Al-Kindi Arabul, pe Roger Bacon si pe Guillaume din Paris. Și Plotin amintește de magie (de prima formă adică), atunci când afirmă că Magul nu este creatorul naturii, ci slujitorul de mijloc al acesteia; preaînțeleptul bărbat susține și aprobă această magie, evitând-o pe cealaltă care, după cum spunea el, este chemată către cele consacrate demonilor răi; și pe drept cuvânt, mai bine să-i lăsăm pe aceștia să se apropie de noi decât noi să ne apropiem de ei, căci magia adevărată ne face conducători și stăpâni ai acestora, în timp ce cealaltă îl face pe om josnic și supus puterilor nelegiuite; aceea nu-și poate revendica nici numele de artă, nici pe cel de știință; aceasta, bogată în cele mai profunde mistere, cuprinde în sine cea mai adâncă contemplare a lucrurilor celor mai tainice, și mai ales cunoașterea întregii naturi. Aceasta, printre virtuțile semănate și răspândite prin binefacerea lui Dumnezeu, nu produce atât minunății cât stă devotată în slujba naturii zămislitoare ca una care o scoate de la întuneric la lumină. Tot magia, după ce a cercetat consimțirea naturii, pe care grecii o numesc în mod semnificativ sympatheia, deci după ce a făcut-o aceasta cu scrupulozitate și în interiorul ei, cercetând cunoașterea ascunsă a naturilor, adăugându-i fiecărui lucru farmecele ei înnăscute ce sunt denumite iugges ale magilor, dezvăluie pe față, ca și cum însuși ar fi făuritorul, minunile din colțurile ascunse ale lumii, din sânul naturii, din cămările și ascunzătorile lui Dumnezeu; acestea sunt ascunse privirilor, dar după cum agricultorul împreunează ulmii cu vița de vie, tot astfel Magul unește pământul cu cerul, adică pe cele de jos, cu zestrea și virtuțile celor de sus. Astfel se face că pe cât de monstruoasă și dăunătoare apare cealaltă, pe atât de divină și binefăcătoare este această magie. Mai cu seamă că aceea îl depărtează pe om de Dumnezeu, lăsându-l în puterea dușmanilor Domnului, câtă vreme aceasta trezește acea admirație a făptuitorilor lui Dumnezeu, pe care o urmează în modul cel mai sigur dragostea binevoitoare, credința și speranța. Căci nimic nu ne îndreaptă mai mult către religie, către cinstirea lui Dumnezeu, decât sârguincioasa contemplare a minunilor Domnului pe care cu cât le vom cerceta mai mult prin amintita magie naturală, cu atât mai aprig vom fi însuflețiți întru cinstirea și iubirea creatorului și vom fi îndemnați să cântăm „Pline sunt cerurile, plin este întreg pământul de măreția gloriei tale”.

Dar, e de ajuns ceea ce am spus despre această magie, căci știu că sunt unii care adesea condamnă și urăsc ceea ce nu înțeleg, tot așa cum câinii latră neîncetat la necunoscuți. Ajung acum la cele ce sunt scoase la iveală din vechile mistere ale evreilor; le-am adus și pe acestea pentru a întări preasfânta credință catolică; dar pentru ca nu cumva necunoscătorii să le considere a fi niște nimicuri imaginare sau povești ale rătăcitorilor, doresc ca toți să înțeleagă ce și cum sunt acestea, de unde au fost scoase, de care și cât de vestiți autori au fost dovedite și cât de argumentate, divine și necesare le sunt oamenilor noștri pentru a apăra religia împotriva neplăcutelor calomnii ale evreilor. Nu numai celebrii învățători ai evreilor, ci chiar și dintre ai noștri unii precum Ezra, Hilarius și Origene scriu că Moise, pe lângă legea lăsată urmașilor cioplită în cinci cărți, a mai primit prin inspirație divină, pe munte, chiar și tălmăcirea mai ascunsă a acesteia; a mai primit însă și preceptul ca legea și interpretarea legii să nu fie încredințate cărților și nici răspândite mulțimii, ci doar Iesua Nave însuși, când îi va veni rândul, să le dezvăluie succesiv celor dintâi dintre preoți printr-o religie a marii tăceri. Mi-a fost de ajuns ca printr-o simplă povestire să cunosc când puterea lui Dumnezeu, când mânia împotriva necinstiților, când îngăduința față de cei buni, când dreptatea față de toți; și astfel prin învățături divine și binefăcătoare spre a trăi bine și fericit, am învățat cinstirea adevăratei religii. Căci a da pe față mulțimii tainicele mistere, ascunse sub învelișul Legii sau sub vălul simplu al cuvintelor, ce altceva ar însemna decât să-l dai pe sfânt câinilor sau să răspândești mărgăritarele printre porci? Așadar a păstra acestea fără știrea mulțimii, pentru a le transmite celor desăvârșiți, (căci numai prin aceștia se transmite înțelepciunea, după cum spunea Pavel), nu a fost un sfat omenesc, ci unul divin. Obiceiul acesta l-au vegheat cu cea mai mare sfințenie filosofii antici. Pitagora nu a scris mai nimic, decât oarecare lucruri scurte pe care le-a încredințat fiicei sale Dama. Și sfincșii ciopliți în templele egiptenilor ne atrag atenția tot asupra faptului că învățăturile mistice sunt păzite prin înlănțuirea tainelor spre a nu fi atinse de mulțimea neștiutoare. Platon spune următoarele, scriindu-i lui Dionysios ceva despre esențele supreme: „prin enigme trebuie să spun, pentru ca dacă cumva ar cădea în mâinile altora, aceia să nu înțeleagă ceea ce îți scriu”. Aristotel spunea despre cărțile Metafizicii — în care este vorba de cele divine — că au fost editate și nu făcute cunoscute”. Ce alte exemple să mai aduc? Origene spune că Iisus Hristos, învățătorul vieții, le-a dezvăluit învățăceilor săi multe pe care nu aveau voie însă să le scrie pentru ca acestea să nu devină bunuri comune mulțimii. Preceptul acesta îl confirmă cel mai bine Dionisie Areopagitul, care spune că misterele cele mai tainice au fost transmise de către făuritorii religiei noastre, ek nou eis vouv dia mesov logov, adică de la spirit la spirit, ocolind scrisul, la mijloc fiind cuvântul. La fel de profund s-a procedat când, dezvăluită fiind adevărata interpretare a legii, transmisă lui Moise din învățătura lui Dumnezeu prin inspirație divină, a fost denumită Cabala, ceea ce la evrei înseamnă același lucru ca și la noi primire; aceasta deoarece acea învățătură nu este obținută din lucrări scrise, ci din succesiunile bine rânduite ale revelațiilor, una de la alta, precum în dreptul de moștenire.

În adevăr, după ce au fost eliberați de Cyrus din robia babiloniană, după ce sub Zerubabel a fost reconstruit Templul, evreii și-au închinat spiritul refacerii Legii; fiind atunci conducător al bisericii Ezra, după ce a corectat cartea lui Moise, știind că în exilurile, în luptele, în fuga și în captivitatea neamului lui Israel, nu a putut fi păzit obiceiul hotărât de strămoși de a transmite învățătura de la unul la altul, a hotărât ca dintre toți înțelepții ce-au supraviețuit, (după ce i-a adunat laolaltă) fiecare în parte să aducă ceea ce ținea minte despre misterele Legii, iar acestea, fiind admiși și scribi, să fie rânduite în șaptezeci de suluri, (căci cam atâția înțelepți erau în sfat); a hotărât acestea și pentru că își dădea seama că tainele învățăturii cerești îngrijite de el prin inspirația divină, vor pieri în viitor, căci memoria nu le putea păstra mult timp fără a le adăuga explicații lămuritoare. Dar pentru ca despre aceasta să nu fiți nevoiți să-mi dați crezare numai mie, ascultați-l Părinți, pe Ezra însuși vorbind astfel : „exact după patruzeci de zile a cuvântat Preaînaltul arătându-mi: cele ce le-ai scris la început, dezvăluie-le spre a le citi demnii și nedemnii, însă cele șaptezeci de cărți noi le vei păstra spre a le da în viitor înțelepților din poporul tău. Căci în aceste cărți se află vâna spiritului și izvorul înțelepciunii și fluviul științei. Și astfel am făcut”. Acestea sunt cuvintele lui Ezra. Acestea sunt cărțile științei Cabalei, cărți în care după cum pe drept și cu limpede glas a spus Ezra, se află vâna spiritului, adică nespusa teologie despre Dumnezeirea supra-substanțială; izvorul înțelepciunii, adică desăvârșirea metafizică, despre formele inteligibile și cele angelice; și fluviul științei, adică cea mai durabilă, filosofie despre lucrurile naturale. Supremul Pontif Sixtus al IV-lea care l-a precedat cu puțin pe Inocențiu al VIII-lea sub care fericit trăim, s-a îngrijit cu mare dragoste și sârguință ca aceste cărți să fie încredințate prin literele latine folosului public al credinței noastre. Și astfel, la vremea când el a murit, trei dintre ele au ajuns la cei de limbă latină. Aceste cărți sunt și astăzi cinstite la evrei în așa măsură încât nu-i este îngăduit nimănui să le atingă dacă nu are vârsta de patruzeci de ani. Când eu am analizat aceste cărți, printr-o trudă deloc obișnuită, cu cea mai mare atenție, citindu-le printr-o sârguință neobosită, am văzut în ele — martor mi-e Dumnezeu — nu atât religia mozaică, cât mai ales pe cea creștină. În ele am citit despre misterul Trinității, întruparea Cuvântului, divinitatea lui Mesia; asemeni despre păcatul originar și ispășirea lui prin Hristos, despre Ierusalimul ceresc, căderea demonilor, ordinele îngerilor; despre purificări, despre păcatele celor de jos și altele asemenea pe care zilnic le citim la Pavel și Dionisie, la Ieronim și Augustin; la ei, cele ce țin de filosofie ascultă de Pitagora și Platon ale căror principii sunt atât de înrudite cu credința creștină, încât Augustin al nostru îi aduce supreme mulțumiri lui Dumnezeu pentru că i-au ajuns în mână scrierile platonicienilor. În general, nu există între noi și evrei controverse legate de vreun lucru despre care, cu ajutorul cărților cabaliștilor, ei să nu fie în stare să-l dovedească fals sau să nu-l poată respinge încât lor să nu le mai rămână vreun ungher în care să se ridice. Ca martor cel mai serios al acestui lucru îl am pe Antonius Cronicarul, preaînvățatul bărbat căruia i-am fost și eu oaspete și căruia i-a fost dat să-l audă pe Dactylos Evreul, cel priceput în acea știință, umilind cu totul cugetarea creștinilor despre Trinitate.

Dar, ca sa recapitulez capetele dezbaterii mele, să mă întorc și să adaug cugetarea mea despre tălmăcirea poeziilor lui Orfeu și ale lui Zoroastru. La greci Orfeu este citit în întregime; tot la ei este citit și Zoroastru, dar parțial, în timp ce la caldei cu totul. Amândoi sunt socotiți și părinți și făuritori ai vechii înțelepciuni. Dar ca să încetez despre Zoroastru, care este adesea amintit cu supremă cinstire la platonicieni, trec la Iamblichos Calcidicul care scrie că Pitagora a avut ca exemplu Teologia orfică atunci când și-a plăsmuit și-a format filosofia. Ba mai mult, se afirmă că spusele lui Pitagora sunt socotite sacre tocmai pentru că izvorăsc din învățăturile lui Orfeu; de aici și tainica învățătură despre numere și tot ceea ce a avut măreț și sublim filosofia greacă; după cum s-a și răspândit de la cel dintâi izvor. Dar (acesta fiind obiceiul teologilor din vechime) Orfeu, astfel și-a acoperit tainele principiilor sale cu vălul povestirilor și cu veșmântul poeziei, încât cel ce citește imnurile acestuia, crede că în dedesubtul lor nu se ascund altceva decât nimicuri și povestioare foarte simple.

Am vrut să spun toate acestea pentru ca fiecare să-mi poată cunoaște truda si să știe că pentru a scoate la lumină semnificațiile ascunse ale filosofiei tainice din ascunzătorile poveștilor cercetate, deci într-un lucru atât de serios, de ascuns și de necercetat nu m-am sprijinit de opera și sârguința altora ca de niște intermediari. Și totuși mă latră câinii pentru că mi-am strâns ceva nimicuri și lucruri nesigure pentru demonstrarea numărului; de parcă n-ar fi toate problemele foarte neclare și discutabile, iar în legătură cu cele mai importante nu s-ar duce lupte în Academie; de parcă nu aș fi adăugat suficient de multe pentru aceștia care se folosesc de ale mele, fie necunoscute, fie tratate deja, și se cred conducători ai filosofilor. Eu însă sunt cu atât mai departe de vreo vină cu cât am putut să-mi restrâng dezbaterea în foarte puține puncte. Dacă aș fi voit s-o împart în capitole, după cum obișnuiesc alții, si apoi să le îmbucătățesc și pe acestea, s-ar fi împrăștiat într-un număr nedefinit. Și, ca să nu mai vorbesc despre celelalte, cine este cel care să nu știe că o teză din cele nouă sute, adică cea despre legarea filosofiei lui

Platon cu a lui Aristotel, puteam, fără a fi bănuit că doresc numere mari, să o tratez în șase sute de capitole, ca să nu zic mai multe? La fel, socotesc să adun fragmentele față de care alții au rețineri, înșirându-le unul câte unul. Dar, pentru că trebuie să spun ceva, măcar că fără modestie și nu din propriu-mi har, voi spune totuși, silit de invidioși și de cei ce mă ponegresc, că în această alcătuire vorbită a mea, am vrut să dovedesc nu atât că știu multe, cât că știu multe lucruri pe care mulți nu le cunosc.

Dar pentru ca aceasta să vă apară pe față, Preaînvățaților Părinți, și pentru ca dorința voastră prea-distinșilor învățați, să nu fie pusă la încercare de cuvântarea mea, văzându-vă pregătiți și dornici de a urmări cu mare voluptate lupta mea, fie ca tot ce urmează să fie norocos și fericit, iar noi, ca la chemarea unui semnal, să începem lupta.