Cred că toți oamenii, indiferent de cultura pe care o au, indiferent de vârstă sau de starea materială, poartă în interiorul lor potențialul de a intra în legătură cu adevărul în mod direct, palpabil. Este nevoie doar ca, din când în când, cineva care a avut puțin mai mult timp pentru a cerceta aceste lucruri să reamintească fiecăruia de ceea ce poartă înăuntrul său.

Subiectul de astăzi tratează opțiunile pe care le poate avea omul în viață Este o temă foarte, foarte veche, deoarece, în mod evident, de când există, omul s-a întrebat: „ce opțiuni am eu în fața vieții?” În general, oamenii au optat în toate vremurile între trei posibilități sau trei alternative.

Una, să considere că totul este absolut determinat: Dumnezeu, Inteligența Cosmică sau oricum am dori să o numim, a determinat deja toate lucrurile într-un mod atât de just încât nu putem varia nicio picătură din tot ceea ce se întâmplă în Univers. Chiar și atunci când credem că facem ceva în mod voluntar, în realitate nu este așa, ci suntem pur și simplu condiționați, presați de un mediu invizibil și magic care într-un anume fel ne conduce inevitabil acolo unde trebuie să mergem, adică, spre un anumit destin. Aceasta ar fi una dintre opțiuni și, după cum putem observa, este o poziție destul de absolutistă.

O altă poziție ar fi cu totul contrară: cea care spune că nu există niciun determinism istoric, nici vital, nici cosmic; lucrurile nu sunt întâmplătoare, ci există o cauzalitate, astăzi suntem aici, dar am fi putut fi în orice altă parte. Cu alte cuvinte, toate lucrurile care ni se întâmplă în viață nu ar fi fost obligatoriu să se fi întâmplat, ci doar au fost unele la fel cum puteau să fie și altele. Dacă am legat o prietenie, o dragoste sau ne-am certat, dacă am avut un conflict cu o anumită persoană, foarte bine puteam face toate aceste lucruri și cu orice altă persoană; ca și când într-un fel noi suntem cei care alegem totalitatea absolută a ceea ce ni se întâmplă, suntem responsabili – dar într-un mod total, într-un mod aproape categoric kantian – de absolut tot ce ni se întâmplă. Noi am fi stăpâni și domni ai destinului nostru. Cum vedem, și aceasta este o poziție destul de absolutistă.

Reconsiderând aceste două posibilități, prima susține poziția conform căreia omul este în totalitate condiționat de destin și niciuna dintre acțiunile lui nu poate varia nici un poate modifica propria sa activitate, a semenilor sau a naturii. Aceasta este prima poziție. Totuși, îi găsim o greșeală din punctul de vedere filosofic și esențial, pentru că, dacă totul este determinat, dacă noi nu avem nicio responsabilitate, atunci de ce există durere? În mod evident, durerea este o atenționare, suferința ne atrage atenția în diferite planuri ale conștiinței atunci când ceva nu merge bine. Durerea mă avertizează când am o măsea cariată; când cineva m-a călcat pe picior; când unii mă trădează. Durerea este vehiculul conștiinței, ne anunță în prealabil sau nu că trebuie să ne întoarcem pe drumul cel corect.

Așadar, această primă poziție ar avea în contra sa, în mod esențial, existența durerii. Căci, dacă ne-am afla într-un Univers în care totul a fost deja pre-planificat într-un mod absolut, complet absolut, ce sens ar avea durerea? Niciunul. Ar fi ca un fel de suferință gratuită care ne-ar duce cu gândul la existența unui Dumnezeu „cam nebun”, a unui Dumnezeu pus pe șotii care râde de noi și de durerile noastre spunând: „Ce bine că suferă!” Ar fi un Dumnezeu sadic. Asemenea imagine nu poate face parte din concepția noastră despre Dumnezeu, deoarece astfel n-am reflecta decât o stare aberantă a naturii sadice a oamenilor, a unor oameni pe care nici măcar nu îi putem numi oameni.

Alt punct de vedere, acela care stipulează că putem modifica întregul mediu înconjurător, are și el lipsurile lui. Oare noi toți, de exemplu, dorim să murim? Eu cred că nu; cred că există multă lume care nu dorește să moară. Există mulți oameni care nu doresc să îmbătrânească sau nu doresc să fie bolnavi și totuși li se întâmplă. Dacă voința noastră ar putea, în mod direct sau prin mijloace indirecte, să modifice natura într-o manieră absolută, poate că ar exista mulți oameni care nu mor, care nu îmbătrânesc, în fine, care ar fi diferiți de cei de azi. Dar, momentan nu este realitatea noastră de aici și de acum și este mai mult decât evident că noi nu putem modifica unele lucruri și nu putem schimba unele circumstanțe. Observăm că aceste două poziții absolute au aceste greșeli de principiu, pe lângă multe altele „pro și contra” pe care le-am putea descoperi. Însă, găsim ca fiind esențiale marile dificultăți semnalate mai sus.

Ar exista de asemenea și o a treia poziție; și anume să gândim că, deși în linii mari toate lucrurile sunt condiționate, avem o anumită libertate. Această poziție este susținută de cele mai mari școli de filosofie, atât în Orient, unde este numită în sanscrită „viveka”, cât și în Occident, unde i se spune liberul arbitru. Se referă la posibilitatea de a fi liberi, în limitele pe care Dumnezeu sau natura ni le oferă în diferite momente ale timpului și în diferite locuri în spațiu.

Dacă eu, de exemplu, mă aflu într-un avion la o altitudine de 10.000 metri, sunt liber să merg la toaletă, să iau un suc sau un pahar de vin, să citesc o carte, dar nu sunt liber să deschid ușa de ieșire. Sunt liber s-o fac, dar dacă deschid ușa avionului voi muri și eu și toți ceilalți. Cu alte cuvinte, acest gest nu are niciun sens. Sunt liber, de exemplu, să-mi tai unghiile, dar nu sunt liber să-mi tai penele deoarece nu le am. Aici se află problema. Problema mea filosofică este tocmai aceea de a nu putea decupa ceea ce nu am, de a putea să tai doar ceea ce am. Cu alte cuvinte, eu pot face să crească doar ceea ce văd, ce simt, ce percep. Această a treia poziție filosofică este interesantă.

Mai mult, în momentul de față ar putea exista și o a patra poziție care nu este filosofică, dar este umană, fructul disperării momentului în care trăim. Știm cu toții că Occidentul se află în criză și nu este o noutate să spunem că această criză a ajuns și în Spania, provocând lipsa de interes a celui care se întreabă, oare de ce trebuie să aleg? Mai bine să lăsăm lucrurile așa cum sunt, fără a mai alege nimic. Dar aceasta nu este poziția celui ce percepe limitele determinismului, afirmând că totul este decis, fixat și bine făcut. Dimpotrivă, este poziția care susține că nimic nu este fix și nici bine făcut. Nu există Dumnezeu, nu există lume, nu există suflet, nu există nimic; singurul lucru care există este cel ce poate fi pipăit și văzut. Și de ce să mă mai obosesc cu alegerile dacă acestea țin de lucruri învechite? Alegerea aparține oamenilor care au preocupări estetice sau etice, dar eu nu am aceste preocupări, eu sunt un om eliberat. De ce să fac alegeri? Eu nu aleg nimic. Fac ceea ce vreau.

Această poziție nu este strict filosofică. Nimeni nu face ceea ce vrea: când cineva la un moment dat pare așa de liber spunând că face ceea ce vrea, de exemplu un tânăr care își colorează părul în albastru sau verde, aceasta nu este libertatea, este doar un răspuns la ceea ce doresc instinctele; cu alte cuvinte, poate că tânărul nu are stăpâni în exterior, dar îi are în interiorul propriu și sunt niște stăpâni atroce care îl obligă să poarte părul într-un anume fel, care îl obligă să-și coasă o inimioară din pânză într-un loc pe pantaloni nu prea menționabil sau îl obligă la orice altă atitudine stranie. Acesta nu este un proces de libertate, ci un proces de implozie, de cădere peste sine însuși în așa fel încât se atinge fundul și atunci când se ajunge până la capăt dăm peste instincte. Ei bine, instinctele și senzațiile care se transformă în percepții sunt foarte puternice pentru noi toți.

Ieri, la cursul de „Fenomenologie Teologică” am vorbit cu discipolii mei despre una dintre Evangheliile chineze care a adunat cuvintele lui Buddha. Vorbeam despre faimosul caz al lui Siddhartha Gautama, principele din Kapilavastu, care dorește să cunoască lumea. Cum augurii și celelalte personalități prezente la nașterea lui preziceau că, după ce va cunoaște lumea, se va dedica misticii și învățăturilor religioase, tatăl său, care nu dorea acest lucru, ci dorea ca fiul lui să îi urmeze la tron, l-a închis într-un palat din marmură, cu grădini mari de jur împrejur unde putea avea contact numai cu persoane foarte bine educate, fiind împiedicat să vadă vreun rău în lume. Dar el, fiind tânăr, simte curiozitatea de a cunoaște realitatea și îi spune tatălui că dorește să cunoască lumea. Și atunci i se pregătește un itinerar turistic special prin oraș, în care totul a fost „montat” în prealabil. A trecut printr-un oraș unde toate lucrurile erau perfecte; casele erau curate, cu ghirlande peste tot; oamenii erau toți tineri și frumoși, cântau și aclamau, în timp ce păsărelele zburau prin toate părțile. Însă – spun textele – devele, ființele luminoase, în dorința de a pune la încercare, într-un fel, starea de spirit a principelui, au făcut ca această stare de încântare să se întrerupă. Drept urmare, Siddhartha Gautama a zărit un om încovoiat într-un baston, cu picioarele tremurând și l-a întrebat pe vizitiul său – care, de obicei, este o reprezentare a maestrului, ca și în cazul lui Krishna și Arjuna în Bhagavad Gita – cine era acel om, ce s-a întâmplat cu el, de ce este atât de încovoiat încât de abia poate merge și trebuie să se sprijine într-un baston. Vizitiul i-a răspuns: “Domnul meu, acesta este un om bătrân.” Și Siddhartha a exclamat: “Săracul! Presupun că acest lucru i s-a întâmplat numai lui?”. “Nu, nu – i-a spus vizitiul – adevărul, Majestate, este că în cele din urmă toți oamenii îmbătrânesc.” După ce a aflat acest adevăr, Siddhartha a rămas pe gânduri, amuțit și consternat de tristețea vieții omului: „Atunci, toate aceste domnițe pe care le văd și acești tineri așa de mândri, atât de plini de viață, vor fi într-o zi încovoiați, îmbătrâniți, cu privirea stinsă?”

După aceea, devele au făcut astfel încât să întâlnească în drum un bolnav – cel mai probabil un lepros, după descriere – care avea pe față, pe mâini, pe toată pielea exfolieri și excrescențe de-a dreptul respingătoare. L-a întrebat din nou pe vizitiu: „Ce i s-a întâmplat? Carnea i se rupe, mâinile îi tremură, are un chip desfigurat, îi lipsește părul și pare să sufere de mari dureri... Ce e cu el?” „Domnule – a răspuns vizitiul – este un bolnav...” „Și toți ne putem îmbolnăvi?” „Da, Domnule, toți ne putem îmbolnăvi în orice moment.” „Ce tristă este condiția umană! – s-a gândit Siddhartha – căci în orice moment și oricât de sănătos ai fi, poate din cauza unui vânt sau a miasmelor insalubre ale vreunei mlaștini, omul se poate îmbolnăvi și suferi”. Și-a continuat drumul și a văzut un cortegiu funerar; un grup de persoane care purtau un om mort pe o targă. Principele a întrebat: „Dar cine este acest om? Ce se întâmplă cu el? De ce este așa de palid și rigid? De ce este dus pe targă?” „Domnule, este un om pe care viața l-a părăsit, gândurile l-au părăsit și acum este ca un lucru, o bucată de lemn, o piatră...” Siddhartha a insistat: „Și asta oare se întâmplă tuturor?” „Da Domnule. Acesta este destinul inexorabil al tuturor. Toți trecem prin bătrânețe, boală și moarte. Este inexorabil”. Atunci, principele Siddhartha s-a gândit că poate viața nu are sens ca viață în sine și că trebuie să caute sensul adevărat al vieții și ceea ce se ascunde în spatele tuturor lucrurilor, în spatele acestui rău, al tuturor acestor dureri și suferințe.

Această întrebare: „de ce?” care ne vine din interior, este o întrebare eminamente filosofică, deși nu este rezultatul unui complex joc dialectic sau retoric; chiar dacă nu se utilizează nici silogismele lui Socrate și nici ale lui Aristotel; totuși, această întrebare, acest „de ce”, această voce care „strigă în mijlocul deșertului”, așa cum spune și Biblia, este profund filosofică. Și noi, cei de azi, alegem această voce, deoarece și noi ne punem aceeași întrebare în interiorul nostru: De ce?

Este vorba despre o neliniște naturală a tuturor ființelor vii, este întrebarea naturală a tuturor bărbaților și femeilor, deoarece toți își spun: „De ce mi se întâmplă cutare lucru? De ce nu mi se întâmplă altceva? De ce într-o zi mă simt într-un fel și în altă zi altfel? De ce există oameni care se nasc sănătoși și alții care se nasc bolnavi? De ce unii sunt bogați și alții săraci? De ce unii sunt frumoși și alții oribil de urâți? De ce mor cei buni și cei răi rămân?” Nu sunt oare întrebări fundamentale, la care este dificil să dăm răspunsul dacă nu trecem de la nivelul de întrebare și nu ne îndreptăm în direcția răspunsului? Doresc să spun că dacă rămânem cu întrebarea în sine, niciodată nu vom ieși din ea.

Îmi imaginez că toți am avut la un moment dat un tip de suferință, de durere, sau ne-a afectat moartea unei ființe iubite și știm cât de dificilă și șocantă este o asemenea situație. Nu mă refer acum la știrile din ziare care anunță cum, de exemplu, s-au înecat cinci mii de persoane în locul cutare. Citim despre acest dezastru fără să-l conștietizăm. Adevărul este că încă ne lipsește mult pentru a avea „conștiință imaginativă”. Aceasta este una din marile noastre probleme. Pentru că ne lipsește imaginația nu putem concepe suferința celor cinci mii de persoane înecate în Gange sau în orice alt fluviu. Reușim doar să exclamăm: „Ce știre, fii atent...!” Vorbim despre catastrofele altora cu cea mai mare detașare și nu participăm la ele. Dar când ne moare mama sau tatăl, sau ne afectează moartea unei persoane apropiate, când suntem noi cei care avem o boală sau o suferință sau trăim o dramă, atunci da, din intimitatea noastră spirituală apare acea întrebare profundă: De ce? Ce alegere pot avea? Ce posibilitate am pentru a depăși acest rău din lume? Cum aș putea să înțeleg, deși știu de ce se întâmplă aceste lucruri? De ce există bolnavi? De ce există bătrâni? De ce există morți? De ce există atât de mulți oameni care suferă? De ce există atât de mulți copii care nici măcar nu au un pătuț în care să doarmă? De ce există atât de mulți morți aruncați în gropi comune? De ce nu există sicrie pentru ei? De ce, de ce, de ce...? Și cu această întrebare vom căuta un răspuns, un răspuns simplu, un răspuns uman.

Dacă ne blocăm într-o întrebare, niciodată nu vom ajunge la răspuns. De aceea, dragi prieteni, poate veți medita puțin la ceea ce vă spun. Dacă eu, de exemplu, prind acum cu mâna mea acest ventilator de aici, nu voi putea atinge peretele din față. Este inutil să încerc acest lucru. Ar trebui să dau drumul ventilatorului pentru a putea atinge peretele. Iar dacă ating peretele nu pot ține ventilatorul. Așadar, pentru a putea ajunge la răspunsuri, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să depășim întrebările. Cu alte cuvinte, întrebarea nu este decât un mobil, un motiv, un stimulent pentru răspuns, dar dacă nu dăm drumul întrebării niciodată nu vom ajunge la răspunsul ei. Acesta este un principiu fizic; și după cum spunea vechiul Kybalion: „Sus este la fel ca jos”, adică, în partea spirituală, în partea psihologică, se întâmplă exact la fel.

Există două alternative sau două posibilități pentru om: una dintre ele este să fie materialist, adică, să rămână agățat de întrebare. Materia este întotdeauna incompletă, întotdeauna moare, întotdeauna suferă. Materia își pierde penele, își pierde solzii, își pierde frunzele toamna... Cade odată cu păsările când începe frigul iernii, se topește împreună cu gheața când începe primăvăra. Materia este întotdeauna fragilă, întotdeauna piere sau cade.

Constatăm că în muzică, de exemplu, s-a pierdut sensul melodiei. Singurul lucru pe care îl mai facem este să ne frapăm cu o serie de zgomote, să ne tulburăm cu o serie de sunete discordante care amintesc doar de materie, ca și când ar fi vorba de niște mecanisme automate.

Observăm că și în arta picturii se reflectă doar viziunea materialistă care întristează lumea noastră modernă. Astfel, în pictura modernă, în pictura actuală, desenul, care reprezintă partea spirituală, care reproduce gândirea și înțelegerea între oameni, a fost înlocuit cu amestecul culorilor, care nu oferă nimic, care nu transmite nimic de la un om la altul. Este la fel ca și când s-ar instala aici pe pereți patru tuburi cu culori spunându-se că reprezintă tabloul numit „Bătălia de la Ebru”. Ar exista cineva care ar vedea această bătălie și de asemenea altul care ar vedea o farfurie cu omletă – în funcție de pofta pe care o are – sau cel care ar vedea-o pe mama-soacră, etc... Fiecare vede „ceea ce vrea să vadă”. Totuși, dacă eu acum aș picta un măr, aș prezenta ceva ce se poate recunoaște ușor și nu numai de noi, ci și de cei care vor veni după o sută sau două sute de ani și care vor spune: „Aici este pictat un măr”. La fel ca și atunci când noi mergem în Muzeul Prado, ne uităm la tablouri antice și spunem: „Acest tablou reprezintă cutare sau cutare lucru”. Dar, cum putem ști ce este pictat în acele tablouri?

Pornind de la această poziție materialistă care va spune inclusiv că Dumnezeu nu există, un se va ajunge nicăieri, deoarece este un punct de plecare, nu de răspuns. Poziția de răspuns este una complet diferită, este o poziție spirituală. Nu mă refer acum la „spiritualitatea” celui care se așează în poziția de lotus și repetă într-una „Om Mani Padme Hum” sau arde tămâie ori alte lucruri în locuința sa, ci la ceva implicit spiritual, ceea ce simte fiecare om, chiar dacă nu a citit nimic, chiar dacă nu știe niciun cuvânt în sanscrită, chiar dacă nu a aprins niciodată tămâie sau nu a adus nicio lumânare în vreun templu.

Ce înseamnă a fi spiritual? Spiritualul este acel ceva care încearcă să dezvăluie sieși și celorlalți soluții, adică ceva ce nu este supus trecerii timpului. Țineți bine minte: toți putem constata când o dragoste nu este decât o emoție materialistă, tocmai pentru că nu e de durată, ține foarte puțin, până se satisface. Când dragostea este spirituală durează toată viața și uneori dincolo de moarte. Același lucru l-am putea spune pentru orice altceva. Când cineva s-a dedicat unor obiective cu finalitate materială, să zicem pentru bani, cât ține asemenea dedicare? Până cineva îi plătește banii, logic, și „dacă nu sunt plătit pentru asta, eu am plecat!” Dar dacă cineva s-a dedicat unei idei, unui idealism de orice tip, cum ar putea să fie de exemplu Acropola, chiar dacă pe mine nimeni nu mă plătește pentru această conferință, eu oricum o susțin. Cu alte cuvinte, nu sunt „condiționat”. Înțelegeți? Nimeni nu mi-a dat un plan pentru ceea ce trebuie sau nu trebuie să spun. Nu mi s-a spus: „Bine, profesore Livraga, vorbiți-ne despre asta și asta, dar, atenție, să nu atingeți acest punct... deoarece nu vă vom lăsa, deh!” Logic, dacă aș fi solicitat să fiu plătit pentru a ține conferința aș fi obligat să accept anumite limitări. Dar fiindcă nu cer nimic, sunt un om liber, spun ceea ce simt și gata.

De aceea spun că libertatea este fundamentată în spirit. Și se plăsmuiește în artă prin intermediul desenului sau, de exemplu, prin intermediul unei sculpturi, etc... Toată lumea recunoaște că aceasta este o replică a lui Venus din Milo. Ei bine, dacă presupunem că este aici și cineva, deși nu cred, care nu știe că este o replică a lui Venus din Milo, nu-mi imaginez că ar putea să întrebe: Dar este o femeie sau este o piuliță? Evident că este o femeie, este acoperită până la brâu, nu are mâini etc. Artistul care a realizat-o, în urmă cu mai mult de două mii de ani, ne transmite ceva, și dacă acest ceva a trăit timp de două mii de ani, nu este material chiar dacă se sprijină pe materie. Este ceva spiritual, deoarece nu a murit și nu va muri vreodată; atâta timp cât păstrăm operele de artă ele vor transmite mesajul lor, ideea lor, timp de secole.

În același mod, și muzica ne transmite mesaje. Când ascultăm mari clasici, chiar dacă nu știm mare lucru despre muzică, chiar dacă nu deosebim un rondo de o suită sau un scherzo de o bagatelă, totuși, ascultăm muzică și simțim o înălțare sufletească. Când ascultăm, de exemplu, muzică gregoriană într-o catedrală gotică, lucru care mie mi s-a întâmplat de multe ori, grație lui Dumnezeu, sufletul se înalță, sufletul se ridică în picioare și mâinile se deschid ca într-o cruce magnifică de foc pentru a primi ceea ce simțim în interiorul nostru.

Deoarece noi aplicăm spiritualitatea tuturor lucrurilor; când vom pune pecetea spiritualității pe toate lucrurile, oricât de impure sau joase ar fi, când vom putea fi spirituali până la cel mai mic act al nostru, atunci vom deveni nemuritori, atunci vom fi cu adevărat oameni. Așadar, să încetăm să mai vorbim despre inegalități și să vorbim despre valorile pe care le au oamenii, despre valorile pe care le au lucrurile, căci nu există în lume două flori identice și nici doi pești identici, nici doi oameni egali, grație lui Dumnezeu! Și această bogăție face să nu ne plictisim în eternitate, să fim toți binecuvântat de diferiți; să ne putem plimba prin grădini privind miile de trandafiri fără a ne sătura; să putem sta în fața focului iarna aceasta privind cum se înalță sute de flăcări care, toate ne par a fi diferite; să stăm vara pe malul mării și să privim valurile a căror spumă pare întotdeauna diferită.

În această bogăție a spiritului, în această forță a spiritului noi găsim soluții. Astfel, omul nu mai stă încovoiat, nu mai este bolnav și nu mai este mort, deoarece omul interior nu se încovoiază niciodată, nici nu se îmbolnăvește și nici nu moare. Atunci se simte acea forță interioară când se descoperă adevăratul om, nu omul întrebărilor, ci omul răspunsurilor.

Atunci da, atunci brațele noastre se deschid către stele; atunci vom putea sta în picioare în fața Istoriei și vom putea transmite cuvântul nostru cu fervoare. Vom putea lăsa moștenire penele noastre rupte, însângerate cu cerneala inimii noastre generațiilor care vor veni. Vom putea să recunoaștem din nou marmura, pietrele; vom putea desena, picta, visa, râde, cânta. Vom putea să avem și să reclamăm din nou un stăpân, vom putea ajunge să îl concepem pe Dumnezeu, pe noi înșine și natura. Vom merge din nou pe cărările onoarei; buzele noi vor cânta cântece vechi și mâinile noastre tinere vor mânui din nou vechile spade într-o mare Olimpiadă spirituală. Ajunge cu întrebările! Toți bărbații și toate femeile care suntem capabili pentru acest lucru să cerem în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor răspunsuri; să cerem în noapte, în tăcere, să vociferăm cu gurile noastre deschise, cu ochii noștri plini de lacrimi: că dorim răspunsuri, dorim să trăim în răspunsuri. Și brațul nostru se înalță spre cer implorând, solicitând, dacă e adevărat că există Dumnezeu, un răspuns.