Printre cele mai interesante elemente din catedralele gotice medievale – prezența sa generând numeroase întrebări și la fel de multe încercări de explicare – se numără și labirintul.

Una dintre rădăcinile cuvântului este laborintrus, cuvânt latinesc care conține rădăcina  labor, muncă, în sensul de efort. De la acest termen se trag mai multe cuvinte, precum labrum, brazda deschisă de labrus, numele securii cu două tăișuri care separă binele de rău, susul de jos, spiritualul de profan. În acest caz, labirintul este înțeles ca un itinerar care oferă posibilitatea separării profanului de sacru.

Labirinturile există în lumea întreagă de mii de ani. Săpate în subteran, în peșteri și cariere, erau considerate locuri inițiatice. Cel mai faimos, labirintul din Cnossos, Creta, forma o spirală care se îngusta spre centru, urcând apoi pentru a ieși în cele din urmă la suprafață. De numele lui Dedal – creatorul mitic al acelor întortochiate coridoare cretane – se leagă o concepție foarte complexă asupra semnificației labirintului. Puțin câte puțin, labirinturile cu căi fără ieșire au lăsat locul celor cu două dimensiuni și o singură cale care, după multe răscruci și întoarceri din drum, duce spre centru.

Marea dificultate a labirintului este orientarea corectă atunci când ne aflăm la o răspântie de drumuri. Legendarul erou Tezeu, învingător la proba labirintului, era înarmat cu sabia (sau securea cu două tăișuri), simbol pentru capacitatea de a merge înainte și de a alege. S-a ghidat în drumul său spre centru și cu ajutorul unui ghem de ață pe care l-a desfășurat, pentru a fi sigur că nu repetă porțiuni din drum și că va putea ieși cu ușurință din labirint la final. Firul dăruit lui Tezeu de Ariadna se aseamănă cu înțelepciunea ce ne-o însușim mergând prin viață: ea recunoaște pașii prezenți și drumul parcurs până acum, îndrumându-ne să luptăm împotriva Minotaurului din noi, identificat pe calea ce ne duce către propriul centru. Învingerea în această confruntare este echivalentă cu o regenerare; impulsurile inconștiente sau negative nu se mai situează în centrul care ne conduce, ci i se subordonează. A nu pierde „firul” este fundamental pentru cel care îndeplinește un Ritual Inițiatic, fie că ritualul datează din vremea Cărții egiptene a morților sau este o probă a timpului prezent, a vieții noastre.

Aflat în interiorul catedralei, labirintul a fost privit și ca o invitație spre meditație, un demers asemănător pelerinajului. În parte din acest motiv, cel de la Chartres e cunoscut sub numele de „Drumul Ierusalimului”, căci, în vremea cruciadelor, mulți au fost cei care, neputând merge în Țara Sfântă, parcurgeau în schimb labirintul.

Pelerinajul prin labirint, în căutarea centrului, reprezintă o călătorie interioară. Pelerinul se izolează de planul manifestat și se concentrează asupra lui însuși, căutând în sine urmele manifestării divine.

Prin acel du-te-vino al traseului care îl apropie și îl îndepărtează succesiv de Centru, înțelege progresiv că este necesar să caute mergând înainte, dar că este bine și să privească în urmă, căci totul a început de fapt cândva, mai demult...

Ajuns aproape de țintă, căutătorul se pregătește să-l întâlnească pe cel despre care știe de fapt că este prezent, cel care este și a fost dintotdeauna în centru.

Imaginea: „Labirintul Catedralei din Chartres”, Franța. Drepturi de autor: Jeff Saward/Labyrinthos Photo Library.

http://www.labyrinthos.net/