Arhitectura grecească se caracterizează prin sistemul constructiv trilitic (alcătuit din trei elemente - două verticale pe care se sprijină unul orizontal). S-au folosit materiale de construcție variate: lemn, piatră, calcar, marmură cu granulație fină, din carierele de la Paros sau Pentelic.

Fundațiile erau realizate din blocuri de piatră, iar zidurile, alcătuite din blocuri prismatice cu fețele perfect plane, asamblate fără mortar, prin propria greutate, și fixate pentru asigurarea stabilității printr-un sistem discret de agrafe și crampoane; blocurile folosite erau din piatră brută și se așezau în construcție așa cum rezultau direct din carieră.

Coloana, componentă esențială a plasticii arhitecturale, era realizată inițial dintr-un bloc monolit de piatră (ca de exemplu în cazul templului lui Apolo din Corint), greu de deplasat și de montat; ulterior, prin sistemul de divizare în tambururi s-au înlăturat dificultățile de transport și asamblare.

Elementele de acoperire erau derivate din sistemul trilitic: pe coloane se sprijineau arhitrave de piatră, iar încăperile erau acoperite cu ajutorul unor sisteme de grinzi principale și secundare, spațiile libere dintre acestea fiind închise cu dale de piatră: astfel se obțineau planșee casetate.

Acoperișul era în două ape, iar șarpanta (structura de susținere a acoperișului) se constituia din grinzi de piatră sau lemn, rezultând, pe laturile scurte, triunghiurile frontoanelor. Ordinele de arhitectură grecești au fost create pe baza unor reguli precise, cu substrat matematic.

Stilul doric se caracterizează prin forme sobre, viguroase, expresia plastică fiind de stabilitate și echilibru, iar decorația este ponderată. Coloanele sunt destul de robuste, iar partea lor superioară (capitelul) este deosebit de simplă. Acest stil a fost folosit în Grecia continentală și coloniile din sudul Italiei și Sicilia.

Stilul ionic se definește prin forme grațioase, cu influențe orientale, iar decorația este mai bogată. Coloanele sunt subțiri și elegante. Capitelul lor este decorat cu o volută (asemănătoare plantei de papirus). Stilul a apărut în coloniile de pe litoralul mediteranean al Asiei Mici și în insule.

Stilul corintic este rareori folosit în lumea greacă, dar adesea văzut în templele romane. Derivă din ordinul ionic, dar la un nivel ridicat de delicatețe. Capitelul său este foarte elaborat și decorat cu frunze de acant.

Fiecare ordin arhitectonic implică următoarele elemente: antablament sau antablatură (piesa orizontală ce susține acoperișul, așezată deasupra coloanelor), coloană și piedestal. Antablamentul se compune din cornișă, friză și arhitravă, iar coloana este alcătuită din capitel, fus și bază. Piedestalul (absent la stilul doric) e format din cornișă, dado și plintă. Friza corespunde capetelor grinzilor transversale, decorate cu triglife (caneluri verticale, având deasupra o plintă ușor ieșită): spațiul dintre triglife este mascat cu metope (plăci de piatră decorate cu sculpturi figurative). Fusul este partea centrală a unei coloane, aparent tronconică. Însă, prin procedeul denumit galbare (corecție optică pentru a accentua ideea de stabilitate), treimea inferioară este cilindrică, în timp ce celelalte două superioare sunt tronconice, lin racordate (locul de trecere se numește entasis).

Imaginea: „Schema Saeulenordnungen", sub licență „Public Domain” via Commons. Scanat de: sidonius - Meyers Kleines Konversationslexikon. Fünfte, umgearbeitete und vermehrte Auflage. Bd. 1. Bibliographisches Institut, Leipzig und Wien 1892.

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Schema_Saeulenordnungen.jpg#/media/File:Schema_Saeulenordnungen.jpg