Prof. Jorge Angel Livraga, Fondator şi Primul D.I. al O.I.N.A.

O tehnică de pictură murală milenară a devenit o modă de ultima oră.

O problemă controversată îl însoţeşte pe om încă de când acesta şi-a înălţat primele oraşe, fie în scopuri rituale, fie pentru locuire: concilierea necesităţilor de adăpostire şi de intimitate cu cele legate de spaţiul vital indispensabil, pentru a nu pierde în întregime relaţia cu mediul înconjurător şi dimensiunea mentală a libertăţii.

“Trompe d’oeil”, pe care îl putem traduce prin eroare sau iluzie optică, se afirmă tot mai mult în moda europeană a ultimilor ani, sub oblăduirea sentimentului ecologic în continuă creştere care, atunci când nu este politizat, este capabil să restabilească elemente profund umane şi naturale, pierdute treptat în cursul secolului XX, încă de la naşterea lui, între fiare, fum, violenţă şi vanitate. Această modă constă în fond, în a picta pereţii astfel încât aceştia să pară nişte ferestre deschise către peisaje naturale sau să simuleze colţuri inexistente de ambianţă călduroasă ori ieşiri spre balcoane ce apar într-o arhitectură fantastică şi frumoasă, care, evident, nu este cea care corespunde în realitate simplităţii locuinţei moderne.

“Cutiile de pantofi” în care trăim de obicei nu au suficiente surse de lumină, iar “smogul”- ciuma tuturor marilor oraşe - ne obligă să închidem ferestrele, prin care nu se poate vedea decât o atmosferă murdară, ceţoasă şi un cer care rar ne apare albastru. Din motive economice, tavanele sunt din ce în ce mai joase şi materialele de construcţie tot mai puţin nobile, incintele mai mici iar tapetele arătoase şi perdelele au fost înlocuite cu zugrăveala albă, care înainte se folosea numai în grajduri, iar în ceea ce priveşte perdelele, când nu sunt din plastic, sunt simple lenjerii de pat puse vertical.

Acest lucru a provocat necesitatea reîntoarcerii la arta picturii murale.

Artă sau artizanat? La această întrebare nu se poate răspunde decât pe baza inspiraţiei şi a perfecţiunii tehnice mai mari sau mai mici a pictorului. Deşi despre acest fapt avem puţine dovezi, grecii antici erau mari maeştri în pictura murală naturalistă, aceasta devenind sursă de inspiraţie pentru minunata pictură murală romană, păstrată în special în Pompei şi Herculanum, oraşele care au fost îngropate în mod tragic de erupţia extraordinară a Vezuviului în anul 79 d.C.

În vizita mea recentă la aceste ruine, observând ultimele săpături încă nedeschise publicului, am putut observa, datorită perspectivelor şi a jocului de umbre cu care artistul a decorat o mare sală, că acestea au fost realizate în orele dimineţii, ca şi când ar fi fost nişte oglinzi; ceea ce ele reprezentau ele era chiar ambianţa locuinţei, cu mobila şi perdelele sale.

Încă şi mai subtilă era o placă din piese de mozaic care întâmpina soarele la răsărit, astfel încât, asemeni unui reflector, conferea luminii care se năştea o putere mai mare şi o nuanţă verde, înrudită cu prima zi de Primăvară, despre care am mai vorbit într-un alt articol dedicat Pompeiului.

Această pictură pompeiană nu este caracteristică numai acestui oraş din perioada Imperiului Roman. Pe un perete dispărut fusese plasat în poziţie verticală un mozaic delicat, din piese foarte mici, deşi ulterior a fost găsit ca mozaic propriu-zis în podeaua exterioară a Casei Faunului, din nefericire bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial, de către avioanele nordamericane. Această minune a fost salvată deoarece a fost mutată în prealabil la Muzeul de Istorie din Neapole. Detaliile sunt atât de fine, încât cu greu putem observa, la un cal cu ochii ieşiţi din orbite, o lance înfiptă adânc în coasta lui, reprezentând momentul crucial al luptei de la Issos între armata lui Alexandru cel Mare şi cea a lui Darius. Acesta din urmă este pe fugă, cu faţa înspăimântată, în marele său car de război, în timp ce în cealaltă extremă apare tânărul Alexandru, urcat pe Bucifal, în momentul în care aruncă o lance grea. Este, probabil, o operă elenistică sau o copie a unui tablou grecesc din sec. II î.C., adusă în Pompei şi reutilizată pentru a conferi transparenţă pereţilor şi podelelor, cu scopul de a reaminti acel important eveniment.

În aproape toate casele săpate - căci sunt mii - atât în Pompei, cât şi în Herculanum şi în oraşele vecine, pereţii sunt decoraţi cu “trompe d’oeil” şi, astfel, micile locuinţe se deschid către alei şi grădini fictive în care arborii sunt întotdeauna înfloriţi sau plini de fructe. Acestea pătrund până în fundul mării, unde putem vedea fauna ascunsă; eroi şi zei trăiesc şi există în alte dimensiuni care se află dincolo de suprafaţa pereţilor.

De asemenea, se imită cu ajutorul stucaturilor tencuieli din marmură şi incastrări de pietre preţioase în pereţi. În casele mai modeste, chiar cu pietre de râu, se realizau figuri decorative, utilizând diferite culori şi simulând materiale preţioase.

Această artă de a figura realităţi iluzorii pe pereţi va continua până la căderea Imperiului, pentru a reveni şi a se dezvolta în Evul Mediu, în general în Orient, mai cu seamă în Bizanţ, dar şi în Ravena şi în alte oraşe din Occident. Picturile şi mozaicurile vor ajuta iconografia creştină, reprezentându-l pe Christos, sau sfinţi, fecioare şi heruvimi care parcă ne privesc din înălţimea cupolelor şi de pe pereţi.

Această imagistică reapare în “ferestrele” miniaturale din cărţile manuscrise medievale, unde balauri, cavaleri, îngeri şi diavoli, pictaţi în cele mai frumoase culori, erau ataşaţi la uriaşele litere majuscule sau se iveau din galeşele peisaje vesperale.

Timpurile dure ce au caracterizat întregul Ev Mediu au făcut ca pictura să fie înlocuită frecvent de tapiserii care confereau un ton cald pereţilor şi care, în plus, aveau avantajul de a fi uşor transportabile în caz de abandonare forţată a castelului sau palatului. De asemenea, picturile murale şi tapiseriile reaminteau prin marea lor dimensiune faptele eroice ale strămoşilor şi măreţia regilor.

Renaşterea se va întoarce la modelele romane, deşi temele se clădeau pe confluenţa dintre religia creştină şi cea greco-romană, ca şi pe Vechiul Testament ebraic.

“Capcane pentru ochi” vor fi şi marile tablouri, precum cel mural intitulat “Cina cea de taină”, cu imense perspective arhitecturale “leonardeşti”, sau marile pânze ale lui Botticelli, ce ne introduc într-o lume minunată, scoţându-ne din această lume materială şi efemeră.

Prin diferite variaţii de intensitate s-a continuat imitarea marmurei şi a peisajelor. În secolul trecut era la modă simularea la înălţimi mari, în apropierea tavanelor înalte, a unor şarpante din bârne şi motive izolate inexistente, aşa cum înainte se închipuiau pe tavane deschideri către nori sau către cerul nocturn, ca şi cum o întreagă lume imaginară şi magică ce-şi acoperea goliciunea cu pânze mişcate de vânt, s-ar fi aflat întotdeauna în înălţimi.

Când s-a născut “Noua Artă” la sfârşitul secolului XIX, pictura murală şi arta mozaicurilor se recreau, ca în cazul spaniolului Gaudi. Apoi, o perioadă de “albeaţă aseptică” şi de “modernism” va lăsa pereţii noştri fără picturi. Acum ne reîntoarcem prin “postmodernitate” la întâlnirea cu aceste spaţii fictive din punct de vedere fizic, dar reale din punct de vedere psihologic.

În Spania, această artă a primit un nume nu prea fericit ales: “trampantojo”.

Este preferabil ca această artă să fie practicată de către adevăraţi artişti, dar orice persoană dotată care are câteva cunoştinţe poate să-şi înfrumuseţeze casa sau biroul. Materialele de vinilin pot acoperi podeaua simulând marmura, lemnul, ardezia sau nisipul. Hârtii adezive pot acoperi tuburile metalice şi coloanele care, de asemenea, pot fi înfrumuseţate cu pictură rugoasă sau netedă după fantezia fiecăruia. Nu lipsesc cei care folosesc tipare, deşi utilizarea lor nu este atât de uşoară cum pare şi cere chiar pensule speciale.

Omul se întoarce la sentimentul necesităţii unui contact intim cu Natura materială, artistică şi divină. Dacă azi un comunist întârziat ar repeta afirmaţia: “hornurile sunt catedrale ale muncii”, i-ar face să râdă până şi pe copii, pentru că suntem sătui de murdărie, contaminare şi modernism. În mod sigur, Timpul Nou este pe drum şi numai inerţia menţine lumea Veche într-o putere artificială, deşi din ce în ce mai slabă şi renegându-şi principiile  materialiste ale căror victime sunt azi milioane de drogaţi, travestiţi şi deconcertaţi.

Salutăm cu bucurie aceste ferestre către imaginaţie ce se deschid în pereţii noştri odinioară reci şi recuperarea unei tradiţii pline de vitalitate, lumină şi tinereţe.

Acest text este proprietatea Asociaţiei Culturale Noua Acropolă din România.
Orice reproducere, chiar şi parţială, poate fi făcută numai cu acordul scris al proprietarului.