Din volumul “Jocurile Mayei”
Prof. Delia Steinberg Guzmán, Director Internaţional al O.I.N.A.

Omul este poate creatura cea mai acaparată de jocurile Mayei. Aceasta se întâmplă deoarece, privit în acord cu propria lui scară evolutivă, există în el ceva de piatră, ceva de plantă, ceva de animal şi ceva care îl defineşte ca om. De la pietre avem corpul a cărui constituţie materială nu diferă prin nimic de cea a pietrelor şi a pământului. De la plante avem posibilitatea vieţii şi a creşterii. Împreună cu animalele participăm la lumea sensibilă. Iar raţiunea apare ca propriu-zis umană, deşi este lipsită de perfecţiunea corpului, de vitalitate sau de emoţii; mentalul se află la mijlocul drumului de creştere, mintea este tânără, slabă în multe privinţe şi se lasă înşelată cu uşurinţă, căzând numaidecât în plasele iluziei.

Astfel, omului îi aparţin atât avantajele cât şi problemele celor trei lumi care-l precedă pe scara vieţii. Printre probleme se află faptul că adaugă la propria sa posibilitate de cădere în jocul Mayei altele trei. Omul cade ca pietrele, ca plantele, ca animalele, dar şi în calitate de om.

Dar această participare la regnurile vitale cunoscute nu este singura cauză care face din om o jucărie în plasa iluziei. Un element decisiv în această problemă este caracterul precar al condiţiei umane.

Să ne imaginăm un om care încearcă să urce pe un munte şi care, ajungând la jumătatea drumului, este pe punctul de a-şi pierde echilibrul. A urca sau a coborî înseamnă acelaşi lucru pentru că distanţa parcursă este egală cu distanţa rămasă. Dar picioarele lui tremură fără să găsească un sprijin şi mâinile lui se sfâşie fără să reuşească să se fixeze temeinic. Omul este imobilizat între nişte picioare care deja nu-l mai susţin şi nişte mâini care nu prea îl mai pot ajuta să urce. Omul este crucificat în spaţiu: picioarele aflate pe pământ şi braţele în cer nu sunt suficiente pentru a elimina falsul echilibru al spaţiului intermediar.

Fără îndoială, este mai uşor, în exemplul omului nostru agăţat, să cazi decât să urci...

Partea drumului parcursă este comparabilă cu evoluţia realizată de om, cu toate experienţele lui acumulate ca piatră, plantă, animal şi chiar ca om. Partea care rămâne de parcurs este ce a mai rămas din evoluţie. Dacă identificăm drumul parcurs cu experienţa materială şi pe cel rămas cu experienţa spirituală, vedem limpede de ce este mai uşor să cazi decât să urci... Forţa gravitaţională caracteristică materiei este mai puternică pentru acest om material decât forţa de atracţie a spiritului.

În acest punct mediu - dar nu de echilibru - omul se simte mai înrudit cu condiţia lui materială de piatră, de copac sau de animal decât cu viitorul său divin de fiinţă spirituală. Cu toate că râvneşte să evolueze, munca pe care o presupune atingerea scopului evolutiv îi pare ca fiind prea mare. Deşi vrea să fie mai bun, se teme să renunţe la tot ceea ce a reprezentat viaţa lui până în acest moment. Vrea, în orbirea provocată de Maya, să fie zeu, fără să înceteze să fie om.

Este ca şi cum piatra şi-ar dori să fie plantă fără să se elibereze de greutatea imobilă a corpului său, ca şi cum copacul şi-ar dori să fie animal fără să se desprindă de rădăcinile lui înfipte în pământ.

Rezolvarea situaţiei sale de echilibru precar presupune, fără doar şi poate, un sacrificiu din partea omului. Pentru a escalada porţiunea care a mai rămas din munte şi pentru a-şi putea folosi nestingherit mâinile, trebuie să se debaraseze de toate elementele inutile şi superficiale. Totul este de prisos atunci când vine momentul ascensiunii. Ceea ce a fost o unealtă utilă într-o etapă a drumului se transformă în bagaj apăsător în următoarea. Ca om nu te poţi comporta nici ca piatră, nici ca plantă, nici ca animal; acestea sunt realităţi ce ţin de trecut, pe care le putem folosi în prezent, dar care nu trebuie să domine asupra noastră în prezent... Pentru a deveni un om superior, trebuie să încetezi să fii om; pentru a împlini vocaţia ancestrală a sufletului, acea chemare care, venind de departe, ne obligă să mergem înainte, trebuie să abandonăm falsul echilibru al crucii suspendate în spaţiu. Într-un cuvânt: trebuie să ne decidem, trebuie să optăm, trebuie să alegem.

De aceea se joacă Maya cu oamenii, cu veşnicii indecişi şi, pentru a se juca mai bine, ea amplifică neîncetat senzaţia de instabilitate făcând ca toate firele acestei plase a fantasticei iluzii să pară bărci de salvare... deşi în realitate nu sunt mai rezistente decât o pânză de păianjen.

De aceea se joacă Maya cu simţurile şi cu mintea noastră tânără făcându-ne să vedem ceea ce nu există.

Simţurile ne înşeală, nu pentru că funcţionează prost, ci pentru că acordăm aprecierilor bazate pe simţuri mai multă valoare decât au. Pipăitul, auzul, văzul, gustul şi mirosul sunt utile pentru a aprecia anumite elemente ale lumii noastre înconjurătoare şi pentru a le transmite conştiinţei noastre. Dar dacă, la simpla transmitere a aprecierilor simţurilor, noi adăugăm pasiunea sentimentelor, plăcerea sau dezgustul, excesul de raţionamente asupra a ceea ce este valoros sau nu, atunci simţurile noastre se distorsionează şi, în consecinţă, imaginea care ajunge la mintea noastră este lipsită de realitate. Este o iluzie în plus, la elaborarea căreia Maya a colaborat activ. Acum nu mai vedem o culoare, ci ceva care ne place sau ne displace; acum nu mai auzim un sunet, ci calculăm lungimea undelor...

Cine s-a interpus, dereglând în mare parte funcţia simţurilor? Emoţiile şi mintea. Sau, mai simplu: mintea pe care o mânuim noi oamenii la ora actuală, care, departe de a fi pură, este impregnată de emoţii egoiste. Înţelepţii din antichitate afirmau cu mult discernământ că “mintea este regele simţurilor”. Bazându-se pe “superioritatea” ei umană, ea pretinde să guverneze tot ceea ce există în apropierea ei în lumea vie. Dar această minte este caracterizată de un echilibru precar, deoarece încă nu şi-a uitat complet etapa animală - din acest motiv este plină de pasiuni - şi deoarece numai anevoie îşi poate întrezări viitorul superior. Ea guvernează în mod egoist: în aparenţă recunoaşte în Eul nostru un stăpân şi ne adulează cu egoismul ei, dar în realitate o slujeşte exclusiv pe Maya.

Şirul capcanelor în care pot cădea oamenii este foarte lung. Iar capcanele sunt cu atât mai periculoase cu cât simţurile şi mintea creează viziuni confuze.

Corpul nostru nu mai este acum la fel de simplu ca piatra. Are exigenţe care depăşesc formatul şi posibilităţile lui de acţiune; dar pasiunea pune viaţă în aceste corpuri, care, istovite de efort, pier în mod dezagreabil înainte de timp. Nu se mănâncă, nu se doarme, nu se bea şi nici nu se iubeşte "animalic", ci mult mai rău.

Vitalitatea naturală a corpurilor noastre este exacerbată şi, departe de a fi împliniţi ca plantele, alergăm, ne înecăm în fum, transpirăm şi ne învârtim dintr-o parte în alta fără un sens mai important, dispreţuind o sănătate după care vom plânge cândva când o vom fi pierdut.

În ceea ce priveşte emoţiile, ele ne stăpânesc atât de mult încât provoacă o adevărată ceaţă. Când cresc şi se multiplică, când devin obsesive şi se transformă în pasiuni, ne confruntăm cu imposibilitatea practicării condiţiei umane, este deci imposibil să gândeşti, să raţionezi, să analizezi, să cântăreşti şi să iei decizii.

Pasiunea înghite totul... şi distruge totul folosind propriile noastre forţe, dar inversate.

Iar mintea crede că gândeşte, deşi inerţia lumii materiale care o ţine prizonieră o face greoaie şi abulică. Mintea se lasă gândită. Îşi permite să se lase ocupată de idei prefabricate, de opinii, de mode, până se anchilozează în întregime. Atunci ea se aseamănă cu un ceas vechi, oxidat, ale cărui ace deja nu se mai pot mişca, chiar dacă întotdeauna va exista un nechibzuit care, ghidat de aparenţa exterioară, va susţine că este vorba de un ceas. Dar la ce ne serveşte un ceas care nu arată ora? Şi la ce serveşte o minte care şi-a pierdut naturala capacitate de a observa, compara, cunoaşte şi discerne?

În străfundul acestui om înlănţuit în iluzie geme surd o creatură slabă, mai neputincioasă chiar decât mintea tânără, înfumurată şi orgolioasă de propria-i putere. Este scânteia spiritului care se străduieşte să fie auzită. Este strămoşul care încearcă să înlăture vălul Mayei de pe ochii întunecaţi... Este firava scânteie a spiritului care, fără îndoială, în timp ce este închisă, are capacitatea tainică de a creşte şi de a deveni mai puternică decât toate falsele puteri. Este fragilul sunet care se va converti în bubuitul furtunii. “Este firicelul de apă care prevesteşte torentul”... Este omul.

Acest text este proprietatea Asociaţiei Culturale Noua Acropolă din România.
Orice reproducere, chiar şi parţială, poate fi făcută numai cu acordul scris al proprietarului.