Prof. Jorge Angel Livraga, Fondator şi Primul D.I. al O.I.N.A.

Atât Platon, în întreaga sa operă, cât şi, la distanţă de peste douăzeci de secole, Kant şi urmaşii săi, au atras atenţia asupra necesităţii unei condiţii morale care să-şi aibă izvorul într-o natură esenţialmente pură, şi anume în Fiinţa însăşi.

N-a existat vreun filosof să-şi merite numele şi nici vreun alt fel de gânditor care să pună la îndoială o asemenea necesitate, deşi este de domeniul evidenţei faptul că odată cu decăderea Lumii Clasice această necesitate s-a văzut îngrădită de raţiuni teologice, politice şi sociale, ba chiar pur şi simplu economice.

Dezvoltării tehnice înregistrate în plan fizic i se asociază un proces similar în plan metafizic, afundând încetul cu încetul individul în mlaştina a ceea ce s-ar putea numi “cultul mijloacelor”, dar chiar şi al provenienţei.

Bunătatea înnăscută a omului este astfel condiţionată de religia căreia îi aparţine, de provenienţa sa familială, geografică, rasială, ca şi de multe altele asemenea cu care s-ar putea umple pagini întregi, alcătuind o galerie amplă de prejudecăţi şi de superficialitate.

Omenirea se lasă sedusă de planuri şi sisteme, de aspectul formal al lucrurilor, mai degrabă decât de conţinutul lor. Fisurarea platformei etice determină recursul la formula, mai mult sau mai puţin utopică, a reţetelor, căci din clipa în care răul este conceput ca o prezenţă reală - nemaifiind înţeles ca simpla absenţă a binelui, ci ca realitate esenţială - se apelează la exorcisme de toate nuanţele, depersonalizate în supraindividual. Fiinţa trece în plan secund, condiţionată cum este de instrumentarul care, în ipoteză teoretică, va făuri, prin intermediul credinţei sau al raţiunii, pornind de la propriile sale imperfecţiuni, Omul perfect.

Exemplificând cu o imagine practică, este ca şi cum s-ar pretinde că prin punerea laolaltă, într-un anume mod, a unor cărămizi din lut de o anumită formă, s-ar putea ridica un zid solid şi rezistent, de piatră dură, făcând ca “magia” ansamblului să transmute natura a ceea ce e individual şi singular.

Masificarea spirituală premerge cu multe secole liniilor moderne de montaj şi, prin nesocotirea realităţii, lasă să se creadă că alăturarea fragmentarului cu fragmentarul va aduce la viaţă o creatură înzestrată din belşug cu virtuţi şi bunătate, identică cu predecesoarele, dar şi cu succesoarele sale. Mai mult decât atât, se admite evoluţia formelor, întemeiată pe eşecurile şi reuşitele experienţei. Astfel că omul a încetat să mai fie important, spre a se da prioritate grupurilor umane, ca şi cum acesta n-ar fi decât o rezultantă a sistemului, iar sistemele respective ar conferi dreptul la supravieţuire în baza adaptării şi a pierderii tuturor caracteristicilor proprii... desigur, în cazurile în care aceste caracteristici au fost conştientizate ca atare.

Produsele ieşite de pe linia de montaj sunt categorisite în funcţie de provenienţa lor, adică în funcţie de sistemul care le-a generat.

Creştinii sunt buni, “păgânii” sunt răi.

Sf. Iacob îşi câştigă faima de “nimicitor al maurilor”.

Nobilii au “sânge albastru” iar ceilalţi sunt “ţopârlani”.

“Poporul este bun, iar regii sunt răi... Trăiască ghilotina!”.

Muncitorul e bun, iar industriaşul e rău.

Militarul este mai valoros decât muncitorul şi viceversa.

“Poporul ales”... “Poporul lui Dumnezeu”... într-un cuvânt, “cei buni” care, spre a putea exista, au nevoie de “cei răi”.

Acest numitor comun colectiv face să se vorbească despre creştini, evrei, musulmani, atei, albi, negri, bogaţi, săraci, înţelepţi şi ignoranţi. Avem aici de-a face cu rasismul sub toate nuanţele sale posibile.

Această năzuinţă masificatoare spre o mântuire colectivă, dar şi spre o nimicire, de asemenea colectivă, a tuturor celor care nu se fac părtaşi la vreun tip de mântuire sau la altul, la vreo clasă socială sau partid, mizează exclusiv pe sisteme, credinţe, rase sau alte forme acceptate în plan colectiv. Omul ca individ îşi pierde importanţa. În cele din urmă, a nu fi cooptat şi a nu milita în cadrul vreunui partid sau al vreunei secte la modă, devine un fapt absolut inimaginabil.

Fără îndoială că eşecul practic al comunismului, fascismului, nazismului şi al capitalismului, fiecare cu caracteristicile politice, sociale şi economice proprii, a semănat în popor neîncrederea în eficacitatea sistemelor. Cu toate că mai toate popoarele lumii, poate şi sub influenţa marilor centre de putere, se declară în favoarea democraţiei şi a dreptului la vot, atunci când cetăţenii sunt chemaţi la urne, 50 la sută în medie refuză s-o facă sau, acolo unde prezentarea la vot este obligatorie, se votează în alb, ori se boicotează în mod deliberat listele prefabricate de către sistem.

Cu excepţia unora dintre formele pe care le îmbracă Islamul, cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu religiile: astfel, deşi datele demografice continuă să arate că, de pildă, Italia este o ţară catolică, bisericile sunt în realitate ticsite de turişti curioşi, mănăstirile sunt goale, preschimbate fiind în sedii pentru întâlniri fără de vreo legătură cu religia, iar însuşi Papa face obiectul unor glume privind originea etnică sau obiceiurile sale. Ceea ce se înţelege în mod tradiţional prin “sacru” este, fără îndoială, foarte departe de toate acestea.

Se poate conveni că soluţionarea problemei ridicate se cere întemeiată pe ideea elementară că, de fapt, nu sistemele în sine sunt importante, ci subiecţii umani care le alcătuiesc. Şi că fundamentală este calitatea morală a acestora.

Contează deja prea puţin dacă o ţară este condusă de “dreapta”  sau de “stânga” sau dacă regimul ei de guvernare este prezidenţial sau monarhic. Ceea ce are însemnătate este ca omul sau oamenii în răspunderea cărora cade administrarea unei Ţări să fie buni, de onoare, drepţi, valoroşi şi integri.

Chiar şi cea mai rea dintre orânduiri, alcătuită şi condusă fiind de oameni buni, aduce poporului fericire, belşug, bunăstare şi pace. Cea mai bună dintre orânduiri va fi însă un chin pentru cei guvernaţi dacă guvernanţii sunt persoane lipsite de morală.

Până şi cel mai bine organizat şi mai organic dintre sisteme se va nărui cu timpul dacă nu se întemeiază pe femei şi bărbaţi cinstiţi, virtuoşi, într-un cuvânt: BUNI.

Ceea ce ne trebuie nu este să biruie o anumită facţiune ori sectă politică, socială sau religioasă. Ne trebuie oameni buni, recunoscuţi ca atare, cărora să li se încredinţeze cele mai mari responsabilităţi în toate domeniile de activitate. În cazul în care s-ar proceda aşa, aceştia ar accepta-o, dar nu din ambiţie, ci din spirit de generozitate şi solidaritate.

Întorcându-ne la Platon, dacă datoria unui bun cizmar este să facă pantofi pentru toţi, a croitorului bun să facă haine pentru toţi etc., atunci cel care se conduce pe sine însuşi, care îşi domină pasiunile şi îşi şlefuieşte ideile cu forţa  propriei voinţe, se impune în mod firesc drept cel mai nimerit să aplice ceea ce s-a dovedit pentru el benefic la scara întregii comunităţii din care face parte.

Dacă izbutim să ne bazăm pe oameni buni şi să dăm pe mâna lor instrumentele culturale necesare, aceştia se vor arăta vrednici să pună în aplicare oricare formă de guvernare, căci oricare formă de guvernare s-ar dovedi datorită lor eficace.

Dacă în fruntea unui cult religios, oricare ar fi acesta, s-ar găsi un om bun, el ar trezi în credincioşii săi Prezenţa lui Dumnezeu, căci ei o vor simţi oglindită în persoana acestuia şi, tocmai de aceea, posibil de împlinit.

Dacă un om bun se dedică Artei, Ştiinţei sau oricărei alte activităţi, aceasta va fi iluminată de propria-i bunătate, indiferent de drumul pe care-l va alege, căci prin însăşi bunătatea lui va izbuti întotdeauna să dea la iveală ce este mai bun.

Trebuie să ne dăm seama că simpla schimbare a Secolului XX cu Secolul XXI nu va face să dispară de la sine rasismul, persecuţiile, îmbogăţirile ilicite, genocidul, ci că este necesară o schimbare “lăuntrică”, cu caracter ezoteric, pentru ca mecanismele poluante ale sistemului să cedeze locul oamenilor buni.

Trebuie să-i întâlnim, să-i facem cunoscuţi şi celorlalţi şi să-i sprijinim.

Pentru un om nu există duşman mai mare decât alt om, dacă acesta e rău, dar nici prieten mai bun şi mai de ajutor decât alt om, dacă acesta e bun.

Să prindem curaj şi să începem prin a arunca la coşul de gunoi al Istoriei sistemele nefaste care ne guvernează, pentru ca să-şi croiască drum, trecând peste ruinele lor, acel Om Nou a cărui însuşire fundamentală este bunătatea.

Acest text este proprietatea Asociaţiei Culturale Noua Acropolă din România.
Orice reproducere, chiar şi parţială, poate fi făcută numai cu acordul scris al proprietarului.